Mircea Eliade - Despre tinereţe şi bătrîneţe

Oceanografie
Îmi place să revin mereu la probleme banale sau insolubile (ceea ce poate să însemne acelaşi lucru) şi găsesc în meditarea lor o hrană pe care nici actualitatea, nici problematica de avangardă nu mi-o pun la îndemînă. Meditez adesea, de pildă, la foarte vechea şi foarte complicata problemă a tinereţii.

Oceanografie
Îmi place să revin mereu la probleme banale sau insolubile (ceea ce poate să însemne acelaşi lucru) şi găsesc în meditarea lor o hrană pe care nici actualitatea, nici problematica de avangardă nu mi-o pun la îndemînă. Meditez adesea, de pildă, la foarte vechea şi foarte complicata problemă a tinereţii. Tinereţea, în sine, rămîne pentru mine o enigmă; căci ea are întotdeauna dreptate, şi totuşi este întotdeauna mediocră, plată, impotentă. Înfiorătoarea impotenţă a tinereţii! Cît eşti tînăr, eşti ursit parcă unei inconsistenţe funciare; nu poţi realiza nimic, adică nu poţi naşte din tine nimic organic, ci numai fragmente (chiar de geniu, dar numai fragmente) de viaţă, discontinue, inegale, fără stil. Inutil te zbaţi, inutil gîndeşti; nu înţelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu realităţile, nu respiri viaţa. Greşit se spune că tinereţea este mai aproape de viaţă, căci între ea şi viaţă nu intervin decepţiile, experienţele, construcţiile mentale care caracterizează maturitatea. Dimpotrivă, tinereţea aduce cu sine un milion de superstiţii, de idei bine mistuite, de sugestii şi iluzii – pe care le interpune întotdeauna între ea şi viaţă. Un contact direct cu viaţa nu-l poate da decît maturitatea, şi perfect numai bătrîneţea. Nu începi să trăieşti real decît în jurul vîrstei de patruzeci de ani. Pînă atunci nu trăieşti decît în gesturi, în intenţii, în nostalgia viitorului şi amintirea trecutului.

Este ciudat că tinerii au mai precis simţul trecutului decît oamenii maturi. Un tînăr trăieşte mult mai mult cu amintirile decît trăieşte un om de cincizeci-şaizeci de ani. Nu numai atît; la un tînăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, cît de paradoxal ar părea aceasta. Este permanent legat, printr-o osmoză neîncetat alimentată, de amintirile lui. Nu le vede, încă, aşa cum le poate vedea un om matur. Nu
s-a detaşat încă de ele.

Ceea ce este deprimant în spectacolul tinereţii manifestate este totala ei lipsă de originalitate. E absurd să se spună că "tinerii" sînt originali, personali, noi. Originalitatea lor constă în faptul că nu înţeleg bine anumite lucruri pe care mai tîrziu le vor înţelege precis, şi atunci nu le vor mai spune, pentru că nu îi vor mai interesa. Tinerii sînt un soi de lăutari, care trag cu urechea şi apoi reproduc "adevărurile" după ureche, dînd impresia de originalitate.

Cereţi unui tînăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atît ştie de multe şi atît de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrîn, cel mult douăzeci. Este în această anecdotă întreg destinul tinereţii; acela de a fi îmbătată prea mult de spaţiu şi de timp.

Obişnuiesc tinerii să-şi bată joc de frica de moarte a bătrînilor şi să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timpul să preţuieşti. Ce-ar putea pierde un tînăr, murind? Ce cunoaşte el din viaţă ca s-o iubească? Dar mai este ceva; este definitiva opacitate a tinereţii faţă de sentimentul morţii, faţă de agonie, de trecere. Şi această opacitate trădează mediocritatea; căci o conştiinţă în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morţii mai are încă de crescut pînă să atingă acel minim de elevaţie indispensabil contemplaţiei şi înţelegerii vieţii.

Cineva îmi spunea că tinereţea este mediocră pentru lipsa ei de experienţe sau pentru puţinătatea acestor experienţe. Poate să fie aşa. Dar, judecînd după propria mea observaţie, nu experienţele lipsesc unui tînăr, ci înţelegerea lor. Tinerii nu ştiu ce să facă şi cum să scape de experienţă. De aceea chiar întîmplările cele mai extraordinare le rămîn oarecum exterioare, le poartă după ei ca un lest, nu le transformă în hrană şi în înţelegere. Am cunoscut un tînăr gazetar cehoslovac care a făcut de trei ori înconjurul lumii, a cunoscut toate mizeriile şi toate aventurile, a străbătut oraşe de vis şi de coşmar – şi cînd s-a întors, după patru sau cinci ani, era tot atît de mediocru, de opac, de grosolan sufleteşte ca şi mai înainte. Fericitul acela rămăsese un perfect tînăr, adică un perfect mediocru.

...Şi cu toate acestea, tinereţea are întotdeauna dreptate. Să te împotriveşti unei mediocrităţi tinereşti pentru a susţine o perfecţiune bătrînească – e cea mai mare crimă a spiritului. Adevăraţii creatori sînt maturii şi bătrînii, desigur, şi adevăraţii impotenţi sînt tinerii; totuşi, cei dintîi nu interesează, iar cei din urmă trebuie întotdeauna să ne intereseze. Nu pentru că ei sînt viitorul culturii etcetera, etcetera. Ci pur şi simplu pentru că nu-i cunoaştem, încă, pe cînd pe maturi şi bătrîni îi cunoaştem. Nu mă interesează perfecţiunea oprită pe loc; mă interesează însă întotdeauna o serie de eşuări, de bîjbîieli, de căderi. Într-o perfecţiune, într-o certitudine – gestul vieţii s-a împlinit; prin însuşi faptul că e "perfectă" şi "certă", a murit, a îngheţat; ceva nou nu se mai poate naşte de acolo. Şi prefer să asist şi să ajut la naşterea umilă şi mediocră a unei forme pasagere, imperfecte – decît să contemplu la nesfîrşit o formă magnifică, dar moartă, desăvîrşită.  (…)