Moartea unui brand

Privesc descumpănit la vacarmul inerent care însoţeşte această guvernare majoritar incompetentă. Locuitorii sunt loviţi de măsurile haotice şi fără un rezultat pozitiv scontat. Micile afaceri gâfâie spre groapă, locurile de muncă se pierd cu repeziciune, spaima că nu-ţi mai poţi plăti rata la bancă e din ce în ce mai mare, grija zilei de mâine creşte exponenţial.

Mă tot întrebam de ce totuşi nu sunt greve generale, care e motivul pentru care liderii sindicali se tăvălesc în aşternuturi complice cu guvernanţii. O persoană mai bine informată ca mine îmi lămureşte nedumerirea: un mare mahăr al sindicatelor importă forţă de muncă din China pe o firmă de care se bucură constant şi un membru al Cabinetului Boc.

Păi aceşti doi eutanasiatori de meserie au satisfacţii reciproce atunci când vine vorba despre şomaj, disponibilizări şi reduceri. Românii din subordinea lor sindicală sunt lăsaţi pe drumuri în mod conştient. Printr-o afacere bună în vremuri de criză, sunt importaţi chinezi şi alte naţii care primesc un salariu de trei ori mai mic. Statul se face că reformează, dar subcontractează în lucrări publice firme care au tot soiul de asiatici morţi de foame în barăci.

În tot acest desen trist al economiei şi administraţiei româneşti, mă uit la PDL ca olteanul la girafă. Şi mă întreb dacă animalul există cu adevărat.

Pornit în maidanul politic românesc acum 18 ani, Partidul Democrat a fost dintotdeauna cea mai năbădăioasă formaţiune. Chiar şi când avea 6%-7%, a fost răsfăţat de presă, liderii lui erau mereu băgaţi în seamă. Această structură politică a pornit dintr-un puternic sentiment anticonservator. Erau tinerii lupi care nu mai aveau răbdare ca Iliescu şi gaşca lui să moară de moarte bună, cum se spune. Voiau să preia ei frâiele, să-i trimită în cimitirul politic pe elefanţii şi dinozaurii erei comuniste. Cu unii au reuşit, cu alţii nu.

PD s-a născut ca un partid deschis, cu lideri mereu dispuşi să vorbească, să explice, să propovăduiască o politică altfel, de tip occidental. O bună perioadă au reuşit acest lucru.

Paradoxul face că, de când au cunoscut marile "succesuri" politice, democraţii s-au schimbat în rău. Cu Traian Băsescu lider de partid şi primar general pe două mandate, situaţia a fost acceptabilă, deşi începuseră şi atunci etichetările, delimitările, parti pris-urile.

Situaţia s-a deteriorat dramatic de când liderul a devenit preşedinte al României. Adăugarea unui L în coada numelui a adus cu sine ceva complet pe dos, exact un spirit antiliberal. Greii partidului au devenit arţăgoşi, intoleranţi la criticile media de care orice putere a avut parte, necomunicativi şi chiar răzbunători.

De aproape şase ani, PDL s-a degradat în fiecare zi, ajungând acum la o decizie de neconceput în 1992. Un embargo asupra principalelor posturi de ştiri. Nu-i mai puţin adevărat că cele două canale critică zdravăn derapajele celor două palate, Cotroceni şi Victoria. Halul în care este administrată ţara, corupţia portocalie şi favoritismul de partid, un stat la cheremul unei singure persoane - toate sunt argumente greu de combătut.

La trei ani după integrarea în UE, România e plină de incompetenţi numiţi numai pe criteriul fidelităţii de partid, incapabilă de a dezvolta infrastructura şi de a atrage fonduri europene.

Toate astea puteau să fie apanajul unei structuri comuniste ancorate în trecut, anchilozată în mentalităţi ceauşiste. Nu realităţile unui regim condus cu excesivă autoritate de un lider pretins reformator, împreună cu un partid autointitulat de dreapta.

Moralitatea, punctul forte al mesajului fostului PD, azi PDL, are azi un duşman de moarte în bogăţia uluitoare, afişată fără scrupule de mai marii acestui partid. S-a creat în România un curent periculos pentru mecanismul democraţiei : eşti băsist - o duci bine, eşti altceva - te-a luat dracu'!

Formaţiunea lui Traian Băsescu a devenit la fel de păcătoasă şi de periculoasă în comportament şi performanţă ca PDSR-ul anilor '90. Cel atât de hulit şi încă urât de o bună parte a populaţiei.

Se spune că orice brand are un vârf de vizibilitate şi popularitate de şapte ani. Traian Băsescu şi partidul său conduc România de şase ani. Se îndreaptă aşadar spre un exit. S-au schimbat mult în rău, nu au probat competenţa prin guvernare, sunt incapabili să-şi recunoască greşelile pentru a le repara din mers. Chiar dacă vor mai câştiga alegeri, cei de la PDL o fac prin metodele pe care ei le-au înfierat odată: ban public masiv, nepotism, interes, trafic de influenţă, chiar şi intimidări. Cazul EBA, prin care fiica preşedintelui a fost luată din cluburi şi băgată în Parlamentul European printr-un vot la comandă, e profund edificator pentru democraţia mai mult decât originală în care ne aflăm.

Asist, cu oarecare tristeţe, la moartea unui brand care părea cândva frumos şi interesant. Devenit azi hidos şi plin de bube dulci, balcanice.