Modelul meu s-a pensionat in anonimat

Ovidius Păun a fost modelul care, in ascunsul sufletului meu, nu s-a clătinat niciodată, deşi destui detractori s-au căznit să-i şubrezească soclul. Şi atunci mi-am zis că, uneori, se intămplă ca vulturul să zboare jos, aidoma găinii, dar găina nu va atinge vreodată bolta necuprinsă a cerului. Ca vulturul, de pildă. Modelul meu s-a pensionat deunăzi, in tăcerea anonimatului coclit. Dacă mai-marii Ministerului Public n-au catadicsit să-i mulţumească pentru cariera mănoasă, o fac eu in paginile Jurnalului Naţional. Indatorat şi impăcat.

Ovidius Păun a fost modelul meu profesional. Omul cel mai important din intreaga-mi carieră juridică. (Un gănd de gratitudine şi pentru Eugen Vasiliu sau Ioan Mihai Alexandru, procurori cărora le sunt recunoscător, dar ei au apărut după ce mentorul işi avea deja un chip şi-un nume.) De căteva săptămăni, Parchetul a rămas fără incă un profesionist de inaltă ţinută morală, dar nimeni n-a consemnat elogios evenimentul. Romănica nu-şi preţuieşte deloc competenţele şi nu ştie să le omagieze. Se descotoroseşte de ele cu inconştientă, nepăsare, cu indiferenţă revoltătoare, de parcă nu le-ar datora nimic. Ovidius Păun s-a pensionat. S-a retras intre cărţile pe care n-a apucat să le citească ori să le scrie. Acum are timp berechet să-şi depene amintirile şi experienţele despre ceea ce inseamnă vănătoarea de criminali in smărcurile dămboviţene. Are ce povesti, e un martor sensibil şi lucid al Romăniei ultimului veac, pe care a slujit-o cu onestitate şi har. Cu modestie şi devotament. Şi mai are o calitate rară: e imblănzitor de vorbe, il ascultă condeiul.


Să fi fost prin 1986 cănd l-am cunoscut. Eram student in anul patru, la Drept. Profesorul Emilian Stancu ni l-a prezentat la un curs de Criminalistică. L-am plăcut din prima clipă. Un bărbat masiv, aparent dur, cu o voce blăndă, uşor invăluitoare, dar fermă. Un tip distant şi introvertit, chiar molcom, cu o cenzură interioară exersată indelung. Işi căntărea cu precauţie orice cuvănt, nu izbea frazele, le măngăia in liniştea-i lăuntrică şi numai apoi le vătuia vocal. Il priveam fascinat. Imi doream să fiu ca el, justiţiar, să-l imit, să ajung procuror criminalist, să răzbun morţile nevinovate şi să arunc in dosul gratiilor bestiile năclăite de sănge. Dascălul universitar s-a substituit destinului şi mi-a facilitat intrevederea cu Ovidius Păun, nebănuind că, astfel, existenţa mea işi grăbea rostul. In viaţă sunt puţine intălniri decisive ori poate că sunt multe, dar nu suntem noi in stare să le pricepem şi de aici eşecul total sau parţial. Providenţa insă nu nedreptăţeşte pe nimeni, oferă şanse egale tuturor. Toţi dăm la momentul sortit peste mentorul predestinat, dar căţi suntem pregătiţi să-l recunoaştem şi să-i semnalăm prezenţa noastră plăpănd-şovăielnică? L-am găsit in biroul său, situat undeva in Palatul Justiţiei, incăpere ce mi-a găzduit ulterior jinduirile implinite. Mi-am mărturisit timid proiectele, urzite in jurul visului de a deveni procuror. M-a ascultat interesat, răsucindu-şi tacticos, cu degetele butucănoase, o ţigară "Snagov". A trecut-o printre buzele ingălbenite de nicotină, a aprins-o la fel de migălos şi a fumat-o pătimaş. Nesăţios şi sobru. Ritualul s-a repetat, mereu şi mereu, cu ciudată prospeţime, semn că, deşi viciul il subjugase manierist, nu-i uscase bucuria primară a gestului nociv. Reuşise insă să stilizeze moromeţian acest viciu fumos, să-l supună estetic deasupra scrumierei intotdeauna invărfuită. Moromeţiană ii era şi găndirea. Adăncă şi dubitativă, antrenată să despice firul in patru. Frămăntată de incertitudini profunde, rumegate pănă la capăt, ca nu cumva eroarea să-l doboare. L-am vizitat ori de căte ori programul ii permitea, indeosebi in perioada stagiului meu teleormănean. Spre sfărşitul primăverii nouăzeciste m-a sunat şi m-a intrebat dacă mai vreau să mă transfer in Bucureşti. Ba bine că nu!, am răspuns prompt şi-n trei zile m-am şi mutat in Capitală. Rechizitoriile, rezoluţiile şi ordonanţele sale imi erau adevărate indrumare şi contactul dintăi cu judiciariştii de la "Omoruri" tot el mi l-a prilejuit, oferindu-mi şansa desăvărşirii profesionale. In lipsa providenţialei intălniri, destinul meu nu şi-ar fi depăşit contururile vagi, confuze, s-ar fi prăpădit neinsemnat. S-ar fi consumat ca cifră statistică şi atăt, codificată impersonal de acarii reci de la evidenţa populaţiei şi nimic altceva. Soarta mi-a zămbit la ţanc, şi cum să-l uit tocmai pe omul care m-a ajutat să-mi clarific priorităţile şi să-mi aflu limitele?

Ovidius Păun a fost modelul care, in ascunsul sufletului meu, nu s-a clătinat niciodată, deşi destui detractori s-au căznit să-i şubrezească soclul. Şi atunci mi-am zis că, uneori, se intămplă ca vulturul să zboare jos, aidoma găinii, dar găina nu va atinge vreodată bolta necuprinsă a cerului. Ca vulturul, de pildă. Modelul meu s-a pensionat deunăzi, in tăcerea anonimatului coclit. Dacă mai-marii Ministerului Public n-au catadicsit să-i mulţumească pentru cariera mănoasă, o fac eu in paginile Jurnalului Naţional. Indatorat şi impăcat.