Diagrama structurii etnice a Republicii Moldova coincide cu diagrama preferinţelor electorale. Faptul se repetă şi în cazul recentelor alegeri: Partidul comuniştilor obţine un scor constant de circa 40%; celelalte partide fluctuează, dar suma lor este relativ aceeaşi, respectiv circa 60%.
Alegerile din acest an fost istorice pentru Moldova întrucât ele implicau opţiunea între trecut şi viitor. Iată rezultatul: 42% ş trecutul; 58% – viitorul. Raportul arată o societate divizată în care cei care privesc înainte sunt aproape egali numericeşte cu cei care privesc înapoi. Diferenţa este că în timp ce tabăra trecutului stă unită, cea a viitorului este ea însăşi dezbinată de ambiţii egoiste şi minată de neîncrederi reciproce. Astfel, echilibrul de putere este perfect. Consecinţa nu poate fi decât stagnarea; suspendarea între trecut şi viitor.
Partidul comuniştilor nu este comunist în sensul marxist-leninist al cuvântului. Comunismul în Moldova este doar un alt nume dat unui trecut imperial şi confortului stabilităţii şi includerii sugerate de el. Problema este că respectivul trecut însuşi nu are trecut. Este trecutul din paranteza sovietică. Cei care au votat Partidul comuniştilor nu au votat pentru ideologia comunistă şi nici împotriva românofonilor. În realitate, acel vot nu este nici ideologic nici etnic. Imensa populaţie rurală trăind de pe urma agriculturii de subzistenţă nu vibrează la dezbaterea ideologică.
Totodată, în Moldova nu există conflicte etnice întrucât nu există identitate naţională. Moldova este un stat fără naţiune. Or, câtă vreme majoritatea nu şi-a stabilit identitatea naţională nu pot exista nici minorităţi naţionale. Iar câtă vreme identitatea lipseşte nu există nici trecutul de la care se poate porni în proiectarea viitorului. Singurul reper identitar al electoratului comunist moldav este sovietismul; sovietism intrat şi ieşit din istorie intempestiv, pe cale revoluţionară. Acest electorat, care nu duce dorul Rusiei ci al URSS, este paralizat de frică. Naţiuni precum românii, ucrainenii, ruşii, pot să îşi proiecteze un viitor european tocmai pentru că ştiu ce sunt şi ce vor. Ce pot proiecta sovieticii după moartea URSS?! Doar un muzeu de istorie.
Iată, aşadar, misiunea partidelor modernităţii, PDLM, PDM şi PLM: să unească o societate dezbinată, în jurul şi pe bazele unei identităţi naţionale clare pornind de la care să conceapă o eventuală integrare europeană. Pentru asta prima condiţie este de a se uni între ele trecând peste suspiciune şi lăcomie spre a stabili o formulă comprehensivă de gestionare în comun a puterii. Asocierea PCRM nu este de luat în considerare nici măcar ca tactică de negocieri. Motivul nu este ideologic, politic sau personal, ci cultural. O Moldovă civică şi multiculturală cu perspectiva integrării într-o democraţie europeană transnaţională se poate clădi doar plecând de la identităţi naţionale iar nu de la conglomerate anaţionale de anonimi trăind cu spaima schimbării.