"Ce-a fost până acum – mi-a zis unul din invitaţii la onomastica din discotecă – e parfum." Tocmai îi spuneam că, din cauza muzicii transmise prin staţie, nu se înţelegea om cu om, dar el m-a prevenit că înregistrarea, oricât de insuportabil găseam totul, era o nimica toată pe lângă ce avea să urmeze. Pe drum, cu toată carnea din mine agresată de infernul din discotecă, am întrebat-o pe soţia mea: "Oare cum se ajunge aici?". "N-ar sta dacă nu le-ar plăcea", mi-a răspuns ea şi, pe moment, explicaţia mi s-a părut mulţumitoare. Zgomotul însă era mult prea mare ca să fie vorba despre plăcere. Poate despre o descărcare violentă a stresului acumulat în om, conform principiului cui pe cui se scoate. Da, dar nu preţ de o noapte întreagă.
Trebuia să mai existe o cauză. Una din cauzele pentru care lumea suportă răul şi merge o vreme cu răul, deşi, în parte, indivizii ştiu că li se întâmplă un coşmar.
Sociologii, ca să înţeleagă comportamentul mulţimilor în situaţii-limită, analizează naţional-socialismul interbelic din Germania. Pentru mine ar fi suficient să înţeleg de ce suportă unii o noapte întreagă infernul dintr-o discotecă, deşi pot s-o şteargă când poftesc. Nu mă refer la tineri, fiindcă motivaţia lor e în acord cu a epocii. Mă refer la persoanele cărora atmosfera le dă peste cap toate obişnuinţele. Pricini favorizante ar putea fi băutura şi semiîntunericul. Şi, o dată cu ele, sentimentul că pentru o noapte eşti iertat de toate strâmtorările slujbei, ale familiei şi ale societăţii. Sentimentul că-ţi faci de cap într-un loc unde excesele sunt în regula casei.
La un banchet sătesc în Germania am văzut până unde poate să meargă toleranţa pentru excese, când toată lumea ştie că de aceea se şi instalează cortul sâmbătă seară pentru un dezmăţ ascuns de ochii lumii, nu pentru şnapsul de la început, ci pentru delirul de la sfârşit. Sfârşitul petrecerii a fost grotesc, pantagruelic. Mai ceva ca în filmul acela francez în care patru bărbaţi se bălăcesc ca porcii în mâncare şi în băutură. Aici se dezbrăca de caracter o întreagă comunitate, iar spectacolul spunea că nici apocalipsa nu putea să fie prea departe.I-am povestit unui psiholog întâmplarea din discotecă, observând că, oricât de tare aş fi zbierat, nu reuşeam să mă înţeleg cu nimeni. Şi că de aceea am plecat devreme de la petrecere, fiindcă aveam sentimentul penibil că zbier de unul singur într-un pustiu. Fie-mi iertat, mi-a zis psihologul, specializat în dinamica mulţimilor, dar uneori aşa gânesc şi eu, că oamenii simt uneori nevoia să urle şi nimeni să nu se întrebe de ce o fac. Dai muzica tare şi zbieri. S-ar putea să ajute.