x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nelson Mandela

7
Autor: Marian Nazat 13 Dec 2013 - 17:12
La priveghiul  de pe stadionul din Johannesburg s-au adunat  toate căpeteniile  lumii.  Foste sau actuale. Cumva şi viitoare ? S-au îmbulzit  acolo să-l omagieze pe răposat, dar să-i şi fure ceva din aura mistică. Ori, măcar, s-o împrumute o vreme, să se fălească la întoarcerea acasă cu fotografiile de colecţie. Deşi, vecinătatea cu postumitatea cuiva nu  ajută la nimic. Moartea altuia nu dă nimănui înţelepciunea şi celebritatea dispărutului. Privindu-i pe solemnii musafiri, cu feţele recompuse întru cinstirea evenimentului începutului de mileniu, am fugit cu mintea  către proaspătul pornit pe drumul sanctificării. Cum o fi rezistat atâţia ani în  aspra recluziune ?, mă zbârlesc  copleşit de revoltă. Fiindcă nu pot să  concep că un  seamăn de-al meu e pasibil de temniţă pentru simpla vină de a susţine alte idei decât cele traficate  de puterea opresivă. Omul  trebuie să-şi păstreze libertatea ori de câte ori îşi exprimă un gând,  o ideologie, un punct de vedere. Delictul de opinie nu este o crimă, Dumnezeule ! Să stai 27 de ani într-o celulă, sub acuzaţia că  te-ai împotrivit apartheid-ului, mi se pare o ticăloşie fără  margini. O barbarie de care,  din păcate, nu am scăpat  nici azi. Mai aproape sau mai departe de noi, destui curajoşi şi-au pierdut şi-şi pierd libertatea din pricina  insolenţei de a înfrunta o  rânduială clădită pe fărădelege, de a fi în răspăr cu despoţii clipei urgisite. Omenirea nu şi-a înfrânat, din păcate,  aplecarea spre tortură, nu şi-a potolit defel  setea de sânge  şi răzbunare, atavismul canibalic. Pretutindeni există închisori în care sunt azvârliţi  duşmanii de clasă ai orânduirii, inşii  hărăziţi să fie mereu contra sistemului totalitar. Mă avânt în furie şi mă întreb dacă bravul Mandiba s-o fi gândit vreodată, în cei 27 de ani de umilinţă şi înjosire, că va supravieţui  propriului său  martiraj ? Sau că va deveni şeful statului  care l-a batjocorit vreo trei decenii  ? Culmea, ajuns preşedinte, individul cu cazier judiciar  şi-a iertat călăii, le-a strâns mâna şi a mers înainte. I-a îmbărbătat cu o serenitate încremenitoare. Să-i fi anihilat perioada penitenciară dorinţa  de răfuială, de revanşă ? Învăţătura cristică să-l fi îndemnat la toleranţă şi generozitate ? Cum poţi rămâne un om frumos şi cumsecade după un asemenea calvar, cum ?  Şi, involuntar, îmi amintesc pilda lui Coposu, alt miracol de rezistenţă şi exemplaritate. Oare, dintre participanţii  la funeralii, s-o fi nimerit  careva să-l căineze atunci, să se  intereseze de soarta condamnatului politic din Africa  de Sud ? Mă tem că niciunul, toţi erau preocupaţi odinioară, în ceasul prigonirii oficiale a insurgentului de culoare, să-şi consolideze carierele  politice. Dintotdeauna, dramele şi tragediile se îndură în singurătate, colectivităţii  nici  nu-i pasă că la doi paşi condiţia  umană este insultată şi schilodită.

Cândva, prin 2000,  pare-mi-se, şedeam pe o colină, pictată parcă, la Cape Town şi scrutam oceanul. La distanţă, prin vălătuci  de ceaţă, se zărea insula sortită să intre în istorie. Robben Island îl găzduise cu ostilitate  pe Nelson Mandela şi-i măcinase oasele şi destinul, tinereţea şi sănătatea. Mândria. Diavolul se înstăpânise  peste locul acela născut din piatra şi apă, din mucezeală şi întuneric. Din demenţa unui regim diabolic de exterminare pe criteriile pigmentului epidermic. Ridicătura stâncoasă fusese infernul atâtor nenorociţi căzuţi pradă malaxorului politic, iar comunitatea de aiurea îl acceptase cu laşitate şi indiferenţă, ca pe un rău implacabil şi firesc. Peisajul din jur mă fascina, un colţişor de paradis la o azvârlitură de băţ de iadul inventat să ucidă instinctul de libertate. Omul-torţionar contra omului-liber. Dispută disproporţionată, căci  primul este  organizat în stat, iar al doilea e predestinat să fie veşnică victimă. Tocmai de aceea libertatea este schimonosită în  fel şi chip şi păzită  de gardieni înarmaţi  până-n dinţi. Cursa înarmărilor  s-a urnit, ce pretext  mizerabil şi  pervers !, şi din nevoia de a apăra, chipurile, libertatea. Chiar, când s-o fi simţit mai liber Mandela, între pereţii înzăbreliţi ori afară, în plasa ţesută de instituţiile statului preocupat  să-l ţină captiv aparenţelor şi să-i folosească imaginea de simbol al bătăliei pentru egalitate rasială  şi demnitate umană ?

Băştinaşii cântă şi dansează, posedaţi încă de obiceiurile tribale ale Africii negre. Îşi petrec conducătorul şi eroul în ritmul ritualurilor tainice, încărcate de semnificaţiile moştenite de la străbunii hăcuiţi de invadatorii albi. Ultima îmbrăţişare nu presupune lacrimi şi muţenie îndoliată, ci bucuria că  te-ai născut contemporan cu  cel stins. Nemurirea e prilej de sărbătoare, nu de văicăreli şi bociri. Şi dansezi, şi cânţi, şi speri, tulburat de statuia-i uriaşă şi eternă.


Serviciul de email marketing furnizat de