Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mă uitam zilele trecute la vehemenţa, răutatea şi invidia cu care doi parlamentari vorbeau despre veniturile reporterilor de la Parlament. Era în ziua în care au venit, cu mic cu mare de acasă, dis-de-dimineaţă, ca să îşi voteze pensiile. Pe ale lor, desigur, că doar nu pe ale noastre.
Toată sesiunea aceasta, de fapt, s-au agitat cu pensiile. Ale lor, bineînţeles, că doar nu cu ale noastre. Au băgat legea pe furiş, au modificat-o, au promovat-o, au strigat că ei nu primesc sufici¬ent şi că nu le merge vechimea, că merită, că sunt speciali, că ei nu sunt ca tot românul obişnuit.
Ce n-au înțeles şi, din păcate, cred că e prea târziu să înţeleagă e că de fapt relaţia e invers. Ei sunt trimişii noştri acolo ca să ne reprezinte nouă interesele. Pe ale noastre, nu pe ale lor. Că ok, nu le merge vechimea, dar că niciun român, după 12 ani de muncă (echivalentul a trei mandate adică), nu ajunge la o pensie de 1.000 de euro. Mai au o singură sesiune din mandatul acesta. Una singură în care cred că ne putem aştepta să îşi mai voteze diverse privilegii. Nu de alta, dar s-au sacrificat pe altarul bunăstării poporului român. Şi merită, nu-i aşa, să fie şi ei răsplătiţi pentru asta.
În patru ani de mandat au avut treabă. Au început cu unde să stea, o sesiune, au continuat cu diverse altele. Şi încheie, apoteotic, votându-şi pensia.
