Note despre cîini şi mîţe

ROMÂNIA CA TELENOVELĂ
În magazinul cu de toate mă abordează o doamnă trecută de prima tinereţe, ca să nu zic bătrînă. Simte nevoia să-şi exprime fericirea de a mă vedea în fiecare seară la televizor. Pentru aceasta cheltuieşte inutil aproape întreaga rezervă de gesturi amicale. Îmi spun că trebuie să-i răspund şi eu la fel.

ROMÂNIA CA TELENOVELĂ
În magazinul cu de toate mă abordează o doamnă trecută de prima tinereţe, ca să nu zic bătrînă. Simte nevoia să-şi exprime fericirea de a mă vedea în fiecare seară la televizor. Pentru aceasta cheltuieşte inutil aproape întreaga rezervă de gesturi amicale. Îmi spun că trebuie să-i răspund şi eu la fel. Politeţea obligă! Sau, mai precis, imaginea de lider de opinie popular. Încerc să mîngîi căţeluşul cu zulufi din braţele proaspetei cunoştinţe. Mă încurajaseră şi semnele vădite de amiciţie date de respectivul. Micuţul prinde să mîrîie. După care mîrîitul devine lătrat. Un lătrat isteric, tipic căţeluşilor care se cred dulăi. Doamna intervine prompt:
– Ce-i băiatule, l-ai confundat pe domnul cu cineva care te-a bătut?

Mirările lui Mitică
Mitică, pisoiul mereu mirat, a rămas închis în bibliotecă. Cînd stăpînul s-a mai uitat o dată prin cameră, înainte de a stinge lumina şi a trage uşa după el, Mitică se afla sub masă. Urmărea ce face stăpînul cu ochii săi mari, întrebători fără motiv. Pe la trei, lui Mitică i s-a făcut urît. În jur, întuneric beznă. Vîntul de afară întinsese o labă şi împingea fereastra întredeschisă. Voia să sară înăuntru, probabil. Nu mai rămăseseră în încăpere decît el, Mitică, şi ceasurile care ticăiau. Nu erau oameni, asta o ştia bine Mitică. Şi deodată, cum şedea aşa, fără să se gîndească la nimic, moţăind cum îi e obiceiul, pe Mitică l-a apucat frica. De întuneric, de singurătate… De vînt. S-a năpustit cu fruntea în uşă. Lemnul a sunat tare. Tare a sunat şi ţeasta lui. Mitică a căzut lat la pămînt. Nenorocita asta de uşă avea ceva cu el. Ca stăpînul care, cînd îi e lumea mai dragă, îl apucă pofta să-l tragă de coadă. Lui Mitică îi place să se hîrjonească. Dar cînd are el chef, nu cînd îi vine stăpînului pe chelie. Cu stăpînul nu e de glumit. Nu-l poţi zgîria, nici măcar nu-l poţi scuipa. Una, două pune mîna pe un retevei şi, dacă n-o ştergi cît mai iute sub pat, rişti să te pricopseşti cu cîteva cucuie. Cu uşa lucrurile stăteau altfel. Uşa – ştia Mitică – era proastă de dădea în gropi. Nu avea retevei. N-avea nici mînă. Aşa că-ţi puteai permite să te zbîrleşti la ea, ba chiar s-o şi scuipi.

Confuzie
Căţeaua Lizuca a primit învoire să iasă pe stradă. E duminică după-amiază. Ies în oraş soldaţii, servitoarele şi femeile fără căpătîi. De ce nu i s-ar permite şi Lizucăi să bîntuie pe strada mărginaşă, cu sens interzis dinspre Marele Bulevard? De cum mă vede se năpusteşte spre mine, ca şi cum ar vrea să- mi rupă cracul pantalonilor. Nu, nu vrea să mă muşte. Vrea să-i dau pachetul de ţigări din mînă, pe care-l confundă cu o pulpă de pui.
În care scop se ridică în două labe.

Dulău
Dintr-o curte pe care abia acum o descopăr îşi face apariţia un dulău ca din desenele animate. E supărat din motive care scapă inteligenţei. Ajuns pe trotuarul îngust, emite un lătrat scurt, dar extrem de sonor. Căţeii de pe o rază de jumătate de kilometru o rup la fugă, vîrîndu-se pe sub porţi, în curte, cu o asemenea viteză că, o clipă, te temi să nu-şi rupă şira spinării.

La subsuoară
Părculeţ în toiul zilei. Doi pensionari mută cu sîrguinţă piesele pe tabla de şah.
Unul dintre ei ţine la subsuoară un căţel care nu are conştiinţă de sine.

În poloneză
Vecinul de dedesubt scoate afară cîinele său, pe care-l aud lătrînd scurt, dar elocvent, cum stă bine unui cîine bărbat. Are pielea catifelată, de parcă ar fi artificială, provocînd femeilor o irezistibilă nevoie de a întinde mîna şi a-l mîngîia. De cum mă vede se năpusteşte spre mine, ca şi cum ar vrea să mă împungă. Nu, nu vrea să mă muşte.
E doar vesel. Stăpînul, ataşatul militar al Poloniei la Bucureşti, îl potoleşte în poloneză.
Dulăul n-a reuşit să înveţe limba lui Ienăchiţă Văcărescu!

S-a hotărît!
Pe trotuarul de peste drum, un dulău tuns scurt, cu un cap de boxer imbecil, o urmăreşte pierdut pe domnişoara din curte, care îşi face de treabă cu un os. Căţelul de alături a ridicat capul din praful în care s-a lungit pe la prînz. E indecis. S-ar apuca să latre, deoarece respectivul i-a încălcat teritoriul, dar îi e atît de lene, încît l-ar pocni somnul de cum ar deschide gura. În fine, s-a hotărît. Îl va avertiza printr-un lătrat scurt, dar energic. Dulăul s-a rupt însă de lîngă poartă şi acum e deja prin dreptul Palatului Ghica. Căţelul se culcă la loc.