Nu-l insultaţi pe preşedintele Beethoven

Scriu cu amărăciune aceste rânduri, după ce am aflat ce s-a petrecut duminică la Ţebea. Şi acolo, munţii, dealurile şi codrii recunosc un singur preşedinte. El se cheamă Avram Iancu.

Scena Ateneului. Sub cupola sacră, muzica stăpâneşte, răscoleşte lanurile tainice ale firii, înalţă, înduioşează.  Este o nouă ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu, una dintre puţinele manifestări culturale româneşti neatinse de mojicia şi grobianismul vremurilor pe care le trăim. Muzica clasică sau cultă sau grea, cum i se mai spune, cea care a îngăduit secole la rând emanciparea sufletească a individului, punându-l în acord cu măreţia, a adunat pe scenă valori interpretative însemnate, iar în sală un public ales. Casta acestor melomani nu e atât de rezumată pe cât se crede într-o ţară strivită, e drept, nu atât de manele, cât de promotorii de vârf ai subculturii. Iată însă o imixtiune. În sală, în premieră cred, un murmur de revoltă la graniţa huiduielii. Ce se petrece? Pe scenă s-a urcat un individ caraghios, poreclit Pleaşcă, pe care mi-l amintesc dintr-o emisiune tv în care îşi insulta pur şi simplu tatăl, care nu mai avea timp să scoată vreun cuvânt. Bătrânul Paleologu asculta resemnat ditirambele fiului, de o gălăgioasă imbecilitate. Nu-mi plac indivizii care-şi insultă părinţii. Ei bine, lighioana asta mică, recordmen al scurtimii distanţei dintre bărbie şi creştetul capului, e astăzi ministrul Culturii. Pe scena Ateneului căra un mesaj de la preşedintele Băsescu. Preşedintele este acel personaj care nu ştie altă sală - de teatru sau de concert - decât cârciuma? La cârciumă îşi scoate prietena, la cârciumă îşi cară mai nou nevasta, la bodegă convoacă staff-ul partidului propriu, vasalii politici. Revolta publicului era îndreptăţită. Care preşedinte? - se întreabă neliniştit violonistul Alexandru Tomescu, cel care a câştigat pe merit dreptul de a cânta la vioara Stradivarius şi care întâmplător mi-e nepot. Care preşedinte?, zice el. Aici avem un singur preşedinte, şi numele lui este Beethoven. Medaliază preşedintele Beethoven pe cineva?

Scriu cu amărăciune aceste rânduri, după ce am aflat ce s-a petrecut duminică la Ţebea. Şi acolo, munţii, dealurile şi codrii recunosc un singur preşedinte. El se cheamă Avram Iancu. Sacru ca o rugăciune, Crăişorul Munţilor ne îngăduie uneori lângă crucea lui. Atât şi nimic mai mult. N-am văzut transmisia în direct, ci doar seara, o imagine de o strivitoare băţoşenie. O coroană cât un deal cărată de câţiva sepepişti asudaţi era acompaniată de paşii lui Traian Băsescu, venit aici ca la orice paranghelie. Căpiţa aia de flori ţinea loc de omagiu. Era pesemne o compensaţie la micimea trăirilor aducătorului, care n-are nici în clin nici în mânecă cu marele erou transilvan. M-ar fi convins mai abitir o singură floare cărată de mâna lui Traian Băsescu şi aşezată cuviincios lângă mormântul eroului. Nu-i leac, se vede, pentru grandomanie.

Azi încep şcolile. Dincolo de şomaj, sărăcie, amărăciunile de tot felul prin care trece ţara, clipa aceasta adună în ea toate candorile lumii. Ghiozdănaşe noi, uniforme apretate, ochi de fetiţe şi băieţei strălucind de emoţie, mame fericite până la lacrimi. Viaţa curge înainte, îşi face loc printre pietrele şi bolovanii acestor ani nefericiţi. Viaţa spală răul, soroacele ei cad atunci când le este rânduit. Slavă Domnului că dascălii n-au îngăduit în acest an parada demagogiei politice, lăsând lumea şcolii să-şi ardă în universul ei trăirile.

P.S. Reconfigurarea tabloului electoral - răspund întrebării unui cititor - e într-adevăr de luat în serios.

Retragerea Principelui Radu, pe care eu o regret, fiind unul dintre candidaţii care schimbau cu totul portretul deteriorat al preşedintelui de ţară, îi aduce mai multe voturi decât s-ar crede lui Crin Antonescu. Poate de aceea candidatul propus de liberali este faultat sistematic de adulatorii preşedintelui actual. Tăierea în două, alt eveniment cronologic petrecut, a electoratului PSD, prin intrarea în cursă a lui Sorin Oprescu, îl dezavantajează evident pe Mircea Geoană şi omoară într-un fel acest partid, care e (ca şi ţărăniştii la vremea lor, ca şi liberalii) în bătaia puştii partidofagului Băsescu. Discursurile stridente ale lui Vadim Tudor în aceste vremuri tulburi prind. Nu ştiu cu cât urcă, dar urcă.

Dacă reconfigurarea tabloului îl suie electoral pe Traian Băsescu înseamnă că suntem un popor nu năpăstuit, ci condamnat la nenorocire pe viaţă.

Un lider toxic fecundează cu otrava lui câteva generaţii mai departe.