Nu mai vine 1 Decembrie 1918

Mergem tot mai greu, înaintăm tot mai anevoios,
Prin calendarele defecte, pe drumurile confuze,
Vin şi trec zilele fiecărui an
Şi noi încercăm în zadar să punem
În ordine zilele şi nopţile,
Să reconstituim, să reconstruim Marea Zi,
Dar acele ceasornicelor o sar,
Se face 28, se face 29, se face
30 noiembrie, vine seara
De 30 noiembrie, mereu amurgul
Zilei decisive, zilei de graţie, zilei de
1 Decembrie 1918,
Şi nu se mai face, vai, nu,
Nu se mai face 1 Decembrie.

Se succed celelalte zile de iarnă,
Decembrie, Ianuarie şi iar
Aşteptare, stare de graţie
Şi ceaţă, ca din ornice defecte,
Nu mai suntem în stare de Marea Zi,
Calendarul s-a-mbolnăvit de ani şi ani,
De acest sindrom imuno-deficitar,
Ziua de 1 Decembrie 1918
A îngheţat în cartea de istorie.

Coincidenţa istorică de la 1 Decembrie 1918,
De a fi toţi acolo când trebuia să fim,
Nu se mai petrece, deşi o tot programăm,
Ne-am dat întâlnire, prin toate mijloacele,
Prin radio, prin televiziune, prin ziare,
Mijloacele de transport s-au diversificat,
Ştim cu toţii când, unde şi cum
Va trebui să ne întâlnim pentru Marea Unire,
O şi pornim într-acolo, pentru momentul respectiv,
Cu ochii arzând de emoţie, cu gurile însetate,
Dar nu mai ajungem niciodată, niciodată.

Câţiva revoluţionari n-au mai suportat,
Au spart uşile tipografiei unde se fac
Calendarele de toate orientările posibile
Şi au intrat acolo ca să schimbe lucrurile
Şi să impună Marea Zi, s-o învieze,
S-o facă să mai vină o dată, măcar ultima dată.

Calendarele modificate circulă prin ţară,
Corecturile din ele nici nu se văd,
E-n regulă din punct de vedere scriptic,
Nici vecinii nu mai sunt aşa de agresivi,
Nu-i mai irită momentul nostru
De plenitudine, oricum imposibilă,

Şi totuşi 1 Decembrie 1918 nu mai vine.
Probabil că din substanţa divină
A acelor sărbători care-a încetat din viaţă,
Nu trebuia să confecţionăm tot felul de surogate,
Tot felul de sărbători goale şi arogante,
Sărbători de ocupaţie, nişte 23 augusturi 1944 reci,
Nişte anti-1 Decembrie 1918 în desfăşurare,
După asasinarea programată a Zilei Marii Uniri,
După stârpirea oricărui semn de viaţă
Al zilei de graţie, al zilei de regenerare, al zilei divine.

Ceea ce, iată, s-a şi realizat,
Marea Zi nu mai există nici în amintire,
Înţelesul Marii Zile e de mult stins,
Harta României atârnă bleagă în cui.

Atârnă-n cui şi flutură, uşoară,
La fiecare bătaie de vânt, cum e şi firesc,
Pentru că au dispărut din ea câteva judeţe,
A rămas un fel de hartă fără ţara ei,
Astfel că, umilită, geografia s-a retras
Undeva, în istorie, şi nu mai iese de acolo
Şi Marea Zi, Divina Zi nu mai vine.

Când eram mic, bunica mea mă lua cu ea la înviere,
Nu înţelegeam mare lucru
Din tot ceea ce se întâmpla şi se vorbea acolo,
Dar ştiam că e de bine, din moment ce tot satul venea,
Îngenunchea, se ruga şi aprindea lumânări,
Dădea de trei ori ocol bisericii, prin locuri pe unde
Nu ajungea picior de om, pe acolo pe unde
Probabil, prin învierea sa, venea Iisus Hristos,
Deşi eu nu l-am văzut niciodată şi mi-a fost şi ruşine
Să-ntreb pe ceilalţi dacă ei într-adevăr l-au văzut,
Oricum ei plecau purtându-i lumina pe chipuri,
Şi ţineau minte că învierea va continua peste un an,
Că învierea va continua peste ani.

Aşa şi noi, astăzi, mergem la Alba-Iulia
Şi încercăm să refacem întreg ritualul Marii Uniri.
Şi poate că-l şi refacem câteodată, formal,
Şi cuvintele noastre reproduc atent
Cuvintele prin care s-a mântuit neamul nostru,
Dar marea zi, în orice caz, nu mai vine.
Şi pentru cine ar veni, când noile generaţii
Nu mai poartă în ele încărcătura istorică
A generaţiilor care, cu o punctualitate cosmică,
Au ştiut să ajungă într-un singur punct,
Într-o singură zi, într-o singură oră,
La Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1918.

Se prăbuşeşte fiecare zi din calendar peste noi,
Mici întreprinderi particulare şi mari întreprinderi
Încearcă să producă Marea Zi,
Există destul soare în cerul de deasupra noastră,
Şi destulă păcură pentru torţele ce nu se mai aprind,
Uneori, noi chiar ne încercăm
Puterile pentru a regăsi Marea Zi
Şi observăm greu şi recunoaştem cu dificultate
Că faptul divin nu se poate nutri din vinovăţii,
Că păcatele noastre istorice şi zilnice
Împiedică sărbătoarea cea mare să vină,
Că nu numai istoria, ci şi noi, victimele ei,
Purtăm responsabilitatea că ţara s-a spart
Şi participăm în fiecare zi la adâncirea faliilor dintre noi.

Sunt tot mai departe Basarabia şi Bucovina,
Iredenta maghiară face imposibilă liniştea în Ardeal,
Cea mai degradată formă de patriotism e astăzi egoismul.
Ideea de jertfă este dierită zoologiei,
Circulă banalitatea imbecilă că pentru a fi modern
Nu trebuie să-ţi mai recunoşti mama, tatăl şi patria
Aşa încât: care 1 Decembrie 1918?

Într-un dialog public pe care l-am avut
Cu o doamnă inteligentă,
Ea mi-a mărturisit că nu-i place ziua de
1 Decembrie
Ca Sărbătoare Naţională,
Pentru că e o zi de iarnă şi-i e frig,
Am fost stupefiat şi-am răspuns că
Aşa s-au putut uni românii,
Într-o zi friguroasă, într-un imposibil 1 Decembrie,
Dar că, dacă nimerea mai devreme în viaţa mea,
Cred că reuşeam să-i bag eu încălzire centrală.

Un ungur obraznic a venit în Parlamentul României,
Cu doliu la rever, în cinstea zilei de 1 Decembrie 1918,
În semn de ură faţă de ziua de 1 Decembrie 1918,
Şi gestul lui nu l-a costat cât delictul de călcare a ierbii,
Şi au început să se plângă alţii ca el că şi-au pierdut patria,
În nenorocita zi de 1 Decembrie 1918.
Şi nu erau oameni simpli, ci politicieni,

Şi reflexele zilei de 1 Decembrie 1918 s-au închis în ele însele
Parcă vrând să ne demonstreze că nu o mai merităm,
Şi că dihonia dintre noi nu poate fi numită Unire,
Şi ca să ne uităm la noi ce facem în zilele vieţii noastre.
La această tejghea, care a ajuns România,
La care vindem ieftin unicatele noastre
Şi cumpărăm scump gablonzurile altora.

Şi ne mai şi mirăm, din când în când, cu naivitate
Că zilnic devenim tot mai datori şi mai culpabili,
Şi calendarul se închide în amurgul de 30 noiembrie
Şi se deschide când încep să forţeze copiii
Sărbătorile iernii, cu agramate colinzi relansate.

Nu-i vorbă, tehnica înaltă pătrunde treptat peste tot,
Civilizaţia materială ni se dezvăluie şi ni se predă,
Viaţa e tot mai scumpă şi oamenii tot mai depărtaţi între ei,
Meschine egoisme, din cicatricele suscitate
Sau din răni recente, ies la suprafaţă
Şi sunt în mod ipocrit lăudate formal drepturile omului,
Pentru a fi batjocorite şi supuse drepturile naţiilor.
Câte-un viscol ne-ar mai putea aduce aminte de Marea Zi,
Şi clopotul din Alba-Iulia, de la Catedrala Întregirii zbătându-se,
De parcă ar atârna de el cadavrul ultimului căuzaş,
Coborât din Apuseni să întrebe autorităţile
Ce mai ştiu despre Avram Iancu şi unde l-ar putea găsi.

Şi vin toate sărbătorile care nu depind de noi
Şi noi le gustăm cu lăcomie ca nişte orfani ai istoriei
Şi numai Marea, Sfânta, Divina Zi
De 1 Decembrie 1918 nu mai vine,
Ba chiar am putea spune că se pregăteşte
Să nu mai vină niciodată.