Nu ne vindem tara, o scoatem la pensie

Cine n-are batrani trebuie sa-si cumpere: o falsa perla a intelepciunii, cata vreme cine are prea multi nu poate sa-i vanda. Daca ar fi voie, Romania, cu peste 6 milioane de pensionari, ar inunda piata cu exporturi.

Aparent, avem un excedent de varstnici, dar pe de alta parte speranta de viata la noi este printre cele mai scazute din Europa. De fapt, nu e nici un paradox, caci populatia tarii noastre a scazut de la 23 de milioane, acum 14 ani, la 21,7 milioane in prezent, iar specialistii prevad ca in 2.050 romanii se vor imputina la 16 milioane, deci nu vor fi mai multi decat cu 100 de ani inainte, adica in 1950.

Daca pana la jumatatea secolului mai e mult, pe termen scurt perspectiva e si mai intunecata: in cativa ani, raportul dintre adulti si varstnici va scadea de la 3:1 la 1,4:1. Iar acest raport exista si in prezent, insa intors pe dos - 1,5:1, scorul pensionari - salariati.

N -as vrea sa fiu receptat "fara suflet", cum a patit Comisia Europeana cu traducatorii. Din cifrele crude de mai sus nu trebuie desprinse argumente in favoarea eutanasiei, ci impotriva prostiei. Din 1990 incoace, guvernantii n-au avut ochi pentru structura pe grupe de varsta a populatiei. Procesul natural de imbatranire, cu care se confrunta intreaga Europa si America de Nord, n-a fost atenuat nici de incurajarea natalitatii, nici macar de imigratia de care a beneficiat Occidentul. Dimpotriva, din Romania au plecat foarte multi tineri si oameni in putere, iar cei ramasi au facut mai putini copii.

La aceste tendinte justificate economic s-au adaugat, ca bomboanele pe coliva, si erorile de management care au permis ca numai un pensionar din trei sa aiba vechime completa in munca si varsta corespunzatoare. Desi varsta normala de pensionare este de 62 - 65 de ani la barbati, media este de numai 56 de ani, mai mica decat la femei!

Aceasta anomalie dezvaluie greseala tactica a politicienilor, care au mascat somerii in pensionari de dragul pacii sociale. Ani in sir am avut un pseudo-excedent al bugetului asigurarilor de sanatate, obtinut prin zgarcenia la cheltuielile aprobate, care au ajuns sa nu mai acopere nici strictul necesar. Surplusul a fost varsat la fondul de pensii, iar cum "pensionar" inseamna de obicei "varstnic" am ajuns sa avem milioane de Mos-Craciuni cu barbi albe false.

S-au mai scurs in pensii si bani obtinuti din privatizare, care ar fi fost mai intelept sa fie folositi pentru investitii, deci pentru dezvoltare. Cand s-a ajuns la fundul sacului, au inceput sa se subtieze si pensiile, si ajutoarele de somaj, pana au ajuns la fel de chioare ca supa din spitale. Redistribuirea saraciei n-a imbogatit pe nimeni in afara de cei care s-au gandit s-o vanda ca strategie electorala, dar a saracit majoritatea populatiei.

Am ramas doar ceva peste 4 milioane de salariati oficial si inca sunt prea multi pentru economia anchilozata de putinatatea investitiilor. Din sectorul de stat mai trebuie facute concedieri - sau ii scoatem in continuare la pensii anticipate?

Lipsa de reforme de sus in jos a fost suplinita partial de reforme naturale, de jos in sus. Unele dintre acestea au accelerat imbatranirea statistica, altele au franat-o. In prima categorie intra, evident, emigratia, dar si scaderea natalitatii. Oamenii tineri nu fac copii daca n-au locuinta, nu-si permit o casa daca n-au un serviciu si daca au patru pereti si un loc de munca, prefera sa emigreze cand sefii batrani le blocheaza ascensiunea in cariera. Pe de alta parte, instinctele sanatoase au obligat economia la un minimum de reforma, prin mijloace modeste ca apometrele, contoarele de apa calda si microcentralele, prin pasii marunti ai salariatilor curajosi care au impus salarii decente in domenii de varf ca tehnologia informatiei, unde specialistii nostri sunt la fel de buni ca in tarile mai dezvoltate. (Cheltuielile ceva mai mici si veniturile mai mari le-au permis sa aiba copii si unora care doreau si optau constient pentru asta, nu doar saracilor care se inmultesc din ignoranta, chiar si cand se trezesc din betie si isi dau seama ca nu-si pot permite sa hraneasca o gura in plus).

Concluzia e trista. In 1990 s-a prezis ca vom trai mai bine peste 20 de ani, iar dupa 14 ani mai avem de asteptat tot doua decenii. Abia atunci vor intra in joc copiii care se nasc acum si care vor face, poate, adevarata revolutie si reforma. Dar numai daca le va permite uriasul handicap cu care vor porni: ei vor avea de platit datoriile pe care le facem noi, acum, ca sa achitam costurile unei societati batrane.