Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Alan Greenspan, fostul şef al Fed-ului (banca centrală a SUA), a publicat recent în Financial Times articolul “Nu vom avea vreodată un model de risc perfect”: el afirmă că nici un model (de risc, sau econometric) nu poate surprinde într-o manieră adecvată complexitatea – ca trăsătură definitorie a sistemelor reale. Şi că această insuficienţă este vizibilă mai ales în perioade de ieşire
dintr-un şi intrare într-alt regim de evoluţie a sistemului, când sincronia caracterizează mişcarea variabilelor. În această analiză nu poţi să nu fii de acord cu Greenspan.
Dar Greenspan rămâne, în pofida crizei foarte severe de acum, adept al auto-reglementărilor, teza ce poate fi pusă în relaţie cu “ipoteza funcţionării eficiente a pieţelor”. Ce mi se pare o omisiune flagrantă în articolul său este judecarea inovaţiilor financiare din ultimele două decenii, care au urmărit să diversifice şi să răspândească riscuri. În aceste operaţiuni, bănci mari au avut un rol esenţial prin “împachetări financiare”. Opinia mea este că avem aici o cauză structurală a crizei. Fiindcă ceea ce pare să fi fost raţional la nivel individual, al unei întreprinderi (entităţi financiare) s-a dovedit a accentua riscul de sistem. Sunt explicaţii pentru acest divorţ între raţionalitatea micro şi cea macro. Una este că la nivelul întregului sistem cantitatea de riscuri nu poate să dispară, ea poate fi cel mult redistribuită şi aceasta numai parţial şi temporar (s-a văzut că aşa este când bănci mari au fost nevoite să readucă în bilanţul lor active revelate neperformante pe care le plasaseră în vehicole speciale/SPVs, sau pe care le vânduseră unor investitori faţă de care aveau obligaţii de ordin fiduciar). O altă explicaţie este că o serie de inovaţii financiare (precum CDOs-collaterilized debt obligations) au opacizat pieţele; “care sunt riscurile şi cine le poartă” devenind o întrebare esenţială (who bears and how big is the risk?). Pe pieţele de credit riscul asumat (counterparty risk) este cel care le mişcă; când acest risc nu mai este clar, când transparenţa dispare, pieţele îngheaţă.
Cu ani în urmă, Alexander Lamfalussy, o eminenţă cenuşie a finanţelor mondiale, a subliniat trade-off-ul/compromisul între inovarea financiară şi stabilitatea sistemului. Şi Paul Krugman, un vârf al generaţiei sale în lumea economiştilor, vorbea de creşterea riscurilor ca urmare a inovaţiilor financiare: “… pieţele financiare, prin crearea unor instituţii ce prestează funcţii bancare nebeneficiind însă de instrumente de asigurare precum băncile, reinventează ameninţarea clasicei panici financiare”.
Viaţa arată cu emfază ce rău este să nu avem o reglementare a sectorului financiar paralel (shadow banking sector), să nu încercăm să soluţionăm conflicte de interese flagrante, să nu stăvilim leveraging-ul, să nu avem stimulente în concordanţă cu rezultatele obţinute, să nu evităm prociclicitatea în politica macroeconomică ca şi imense dezechilibre în economia mondială etc. Şi cel mai rău este să nu combatem opacizarea pieţelor, efectele de contagiune, care accentuează riscuri de sistem dincolo de frontiere naţionale.
Se cuvine să distingem între pieţe libere şi pieţe fără reglementări. Când pieţele sunt completamente “lăsate de capul lor” daunele colaterale pot fi imense şi se poate ajunge la reacţii virulente, care să pună în discuţie chiar
spiritul economiei de piaţă, libere. Evoluţia capitalismului modern merge în paralel cu dezvoltarea unui ţesut de reglementări, care
Citește pe Antena3.ro
l-au civilizat. Drept este că au alternat faze, în funcţie de mersul ideilor şi evenimente deosebite. Am avut Glass-Steagall Act după Marea Depresiune; am avut dereglementări în deceniile trecute, pe fondul ofensivei neoliberale. A apărut Sarbanes-Oxley după episoadele Enron şi dotcom. Când economia nominală ajunge să urmărească un “raison d’etre” al său (inclusiv prin nivelul profiturilor generate de operaţiuni pur speculative) consecinţele pot fi mai mult decât detrimentale pentru economie în ansamblu.
Criza de acum reclamă a reevaluare a întregului edificiul de reglementări astfel încât să putem controla riscurile sistemice rezultate din inovaţii financiare mai puţin benigne. Acest demers trebuie întreprins cu o minte deschisă şi pragmatică; trebuie ca unii să iasă din prizonieratul fundamentalismului de piaţă.
