Nu suntem în criză, suntem într-o fundătură

Decrepitudinea politică, o trăsătură a timpurilor noastre

Eu unul - şi cred că mulţi alţii ca şi mi­ne - m-am  săturat de tânguielile pe marginea crizei. Care tânguieli ne-au condus la ce? Gestionarea cri­zei de actualul Guvern a fost în gene­ral greşită, uneori de-a dreptul stupidă. Am trăit din rectificare în rectificare. Când a răspunsurilor greşite la în­trebări pertinente, când a de­cla­ra­ţiilor prea optimiste, când a mă­surilor anunţate care s-au dovedit fie ineficiente, fie inaplicabile. Acum câteva zile, fostul prim-ministru al Spaniei, Felipe Gonzales, spunea că "o rectificare este un lucru înţelept, mul­te rectificări sunt o treabă de tâmpiţi".

Ce se aştepta să realizeze gestionarea corectă a crizei:
1. reducerea riscului de incapa­citate de plată a României până la un nivel normal, adică neglijabil;
2. reducerea mărimii cheltuielilor şi instituţiilor bugetar-administrative nejustificate şi ineficiente;
3. stoparea declinului economic prin măsuri de stimulare a investiţiilor private şi de sprijinire a întreprinderilor mici şi mijlocii intrate în criză, pentru a nu concedia angajaţii lor.

Ceea ce vedem este un înalt nivel de ignoranţă despre cele mai multe dintre temele importante ale guvernării. Ca să nu mai vorbim despre cea mai mare slăbiciune care nu e de ordin profesional, ci moral: lăcomia combinată cu aroganţa.

Mulţi telespectatori văd, spre exemplu, în Divertis Show un mare avantaj: acela de a arăta oamenilor politici ceea ce sunt în realitate şi ceea ce gândesc efectiv românii. Când un popor crede că are motive puternice pentru care nu-şi mai respectă conducătorii înseamnă că se află în faţa unor mari pericole. Trăsătura cea mai frapantă a timpurilor noastre este decrepitudinea politică. Nu prin senilizarea ei, ci prin destrămarea valorilor esenţiale în conducerea ţării. Bunăoară, această "dorinţă de a admira şi aproape a proslăvi pe cei bogaţi şi puternici şi a dispreţui sau cel puţin neglija pe cei săraci şi de condiţie grea... este... cauza majoră şi cea mai universală a corupţiei sentimentelor noastre morale". Aceste cuvinte nu-mi aparţin. Ele au fost scrise de Adam Smith, fondatorul concepţiei despre economia de piaţă.

Vorbim neîncetat de tranziţie. Ce personalitate a României a rezultat din această tranziţie? Şi care tranziţie? Acum e clar. Tranziţia între două crize: criza despărţirii de comunism şi criza despărţirii de iluzia ca­pitalistă. Depăşirea primei nu însemna nicidecum despărţirea de Ro­mânia, ci, dimpotrivă, trebuia să fie revenirea la ea. Depăşirea celei de-a doua înseamnă să înţelegem clar şi simplu că libertatea capitalistă nu-ţi dă absolut nimic pe gratis. Capitalismul se construieşte neapărat în propria noastră ţară cu trudă multă şi talent, căci numai astfel pot fi apăraţi cetăţenii ţării de excesele şi oscilaţiile sistemului capitalist. Capitalismul pe care ni-l dorim nu este acela bazat pur şi simplu pe competiţia Darwinia­nă între indivizi şi selecţia care conduce la eliminare. Cea mai performantă societate oferă oamenilor un sentiment de apartenenţă. Oamenii sunt efectiv alături de alţi oameni. Nevoia fundamentală a oamenilor e stabilitatea, singura în măsură să genereze încredere.

În lupta pentru reformă şi o economie de piaţă liberă pe care am declanşat-o în 1990, m-am recunoscut în adevărul spuselor lui George Or­well din celebru său roman "Ho­mage to Catalonia": "Erau multe lucruri pe care nu le înţelegeam, într-un fel sau altul nici nu-mi plăceau, dar mi-am dat seama ime­diat că ele constituiau o stare de lucruri pentru care merita să mă lupt". Păstrez convingerea că în fond coeziunea societăţii româneşti e mai puternică decât divizarea sa.