Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
ROMÅNIA CA O TELENOVELÅ Alergând pe cheiul Dâmboviţei, pe sub castanii fierţi de căldură, tramvaiul face un scurt şi neaşteptat ocol, atingând uşor marginea oraşului, ca şi cum s-ar abate pe la o bere, după care se înscrie ferm în linia dreaptă a şoselei. O arteră largă – de o parte şi de alta, grădini de legume, căsuţe ţigăneşti, din scânduri fixate în cuie ruginite, proaspăta săpătură a unui şanţ de canalizare, depozitul de butoaie al unor întreprinderi – pe care tramvaiul lunecă în viteză, păcănind pe la încheieturile şinelor şi rupând tăcerea înaltă a serii cu soneria lui metalică.
ROMÅNIA CA O TELENOVELÅ
Alergând pe cheiul Dâmboviţei, pe sub castanii fierţi de căldură, tramvaiul face un scurt şi neaşteptat ocol, atingând uşor marginea oraşului, ca şi cum s-ar abate pe la o bere, după care se înscrie ferm în linia dreaptă a şoselei. O arteră largă – de o parte şi de alta, grădini de legume, căsuţe ţigăneşti, din scânduri fixate în cuie ruginite, proaspăta săpătură a unui şanţ de canalizare, depozitul de butoaie al unor întreprinderi – pe care tramvaiul lunecă în viteză, păcănind pe la încheieturile şinelor şi rupând tăcerea înaltă a serii cu soneria lui metalică. Staţiile au fost plantate chiar în mijlocul şoselei, pe limbi de beton, zise şi refugii de tramvai. Pe aceste ridicături călătorii aşteaptă tramvaiul mai ceva ca elicopterul salvator disperaţii grămădiţi pe acoperişul unei case înconjurate de apele furioase. Acum, pe limba de beton, adastă o familie de ţigani: bărbaţii, în cămăşi galbene, cu vestă neagră, femeile măturând praful cu fustele, o fetiţă alergând să prindă tramvaiul ivit la orizont şi un băieţaş tuciuriu, cu pantaloni şi cămaşă bărbătească, pe cap cu o pălărie neagră, sugându-şi degetul, sârguincios. Şi iar, pe dreapta şi pe stânga, case ţigăneşti din scânduri răzbite de un verde putred, bărăcile lungi, în galben vârstat, ale lucrătorilor la metrou, pe prispa unei şandramale o femeie înjură şi boceşte. O fată de vreo 12 ani merge la magazin. O urmează miorlăind sora mai mică, desculţă, şi fata se opreşte din când în când şi-i arde câte o palmă în cap, zicându-i să se întoarcă dracului acasă. Sora mai mică (despre ea e vorba) se opreşte, încasează lovitura, dar nu se întoarce, o ia din nou după aia mare când aceasta porneşte mai departe. Două fetişcane, în pantaloni verzi şi strânşi pe pulpe, asemenea unor nădragi de cavalerişti din tablouri, aşteaptă tramvaiul 26.
Orizontul e sângeriu, şi soarele n-a apus încă.
La intersecţia cu Ion Şulea cobor şi iau tramvaiul 18. Un tramvai prelung, silenţios, lunecând în viteză printre căsuţe de mahala în jos către Sfânta Vineri, unde cei care se urcă nu-i lasă pe cei dinăuntru să coboare, şi ultimul călător, un tânăr subţire, muncitor şi timid, pluteşte pe deasupra tuturor până în stradă. În Dudeşti, Restaurantul "Perla", arzând în lumini sărbătoreşti, s-a lăsat cu totul pradă unei nunţi de mahala, strălucind şi lărmuind prin toate ferestrele. Cei dinăuntru n-au tras perdelele de-al dracului, să vadă toată lumea ce bine petrec ei şi să crape de ciudă. Răspunzându-le, mahalaua s-a adunat pe la ferestre, cu căţel, cu purcel, să comenteze nunta, care se vede în stradă, mai ceva ca un acvariu. Cele două saloane împart nuntaşii în două: cei care mănâncă sau stau la masă, pur şi simplu, şi cei care dansează sau cred că dansează. În primul salon sunt: mireasa, soacra mică şi soacra mare; e şi orchestra, destul de îndrăzneaţă în mişcări la această oră, e şi mirele, înalt şi chel, cu un papion negru, bătându-i bărbia. Din când în când, mireasa trece protocolar în salonul doi, se prinde într-o horă, se aşază lângă cineva la masă, schimbând două-trei vorbe, să nu zică ăla c-a fost neglijat de vedeta serii, ciupeşte de obraji un puşti uitat de toată lumea, se pupă (ori de câte ori se întâlneşte) cu vechile ei prietene. Câte ceva din toate, să mulţumească pe toată lumea, nimeni să nu plece supărat şi să spună că nu s-a distrat la nunta ei. Ochiul soacrei mari veghează atent la respectarea ceremonialului şi, mai ales, ca nu cumva, Doamne fereşte!, mireasa să facă ceva ce nu se cade. Şi astfel, în timp ce mireasa zvârle din pantofiori într-o parte şi-n alta, ca şi cum ar vrea să scape de ei, la o horă zdrobitoare, vine soacra şi o trage deoparte, amintindu-i că a venit momentul lui "Ia-ţi, mireasă, ziua bună". E momentul când orice mireasă trebuie să fie tristă, conform scenariului nescris, dar pe care toată lumea îl respectă cu sfinţenie. Dacă reuşeşte să şi plângă, e şi mai bine. Ca la un semn, întregul salon se întristează. Melodia orchestrei se târăşte pe podele, leşinată de melancolie. Strânse în jurul miresei, mai multe fete mari se balansează într-o parte şi-n alta, smiorcăindu-se amarnic. Câţiva paşi mai încolo, surorile de la ţară ale soacrei mari, în picioare, cu faţa aspră şi încremenită, veghează parcă, de la distanţă, ca nici un amănunt să nu fie uitat. Soacra mare îi scoate miresei coroniţa, muzica se jeleşte şi se trage de păr, fetele se smiorcăie şi-şi suflă năsucul în batistuţa caldă, umedă de lacrimi, vine mirele şi pupă mireasa pe buze, protocolar, mireasa plânge şi ea, apoi îşi pune o basma cenuşie, care o îmbătrâneşte, vin şi alţii să o pupe, chiar şi dintre cei nechemaţi.
În rest, cele două saloane sunt două scene cu lume ca în viaţă. Prinsă în horă, o tipă cu şolduri mari, în fustă albă şi bluză transparentă, mişcă falnic din şolduri, balansându-se ritmic într-o parte şi-n alta, închipuind o figură pe care dansul n-o cere. Ea o face cu titlul de înfloritură. Colega ei, tot în alb, dar mai mică de statură, zvârle aiurea din picioare, ca la sărit coarda, jucându-şi sânii liberi sub bluză, toată numai o apă de transpiraţie.
Mă rup cu greu din rândul spectatorilor care continuă să comenteze amuzaţi şi o iau pe jos către casă, ca printr-un film de la cinema.
Alergând pe cheiul Dâmboviţei, pe sub castanii fierţi de căldură, tramvaiul face un scurt şi neaşteptat ocol, atingând uşor marginea oraşului, ca şi cum s-ar abate pe la o bere, după care se înscrie ferm în linia dreaptă a şoselei. O arteră largă – de o parte şi de alta, grădini de legume, căsuţe ţigăneşti, din scânduri fixate în cuie ruginite, proaspăta săpătură a unui şanţ de canalizare, depozitul de butoaie al unor întreprinderi – pe care tramvaiul lunecă în viteză, păcănind pe la încheieturile şinelor şi rupând tăcerea înaltă a serii cu soneria lui metalică. Staţiile au fost plantate chiar în mijlocul şoselei, pe limbi de beton, zise şi refugii de tramvai. Pe aceste ridicături călătorii aşteaptă tramvaiul mai ceva ca elicopterul salvator disperaţii grămădiţi pe acoperişul unei case înconjurate de apele furioase. Acum, pe limba de beton, adastă o familie de ţigani: bărbaţii, în cămăşi galbene, cu vestă neagră, femeile măturând praful cu fustele, o fetiţă alergând să prindă tramvaiul ivit la orizont şi un băieţaş tuciuriu, cu pantaloni şi cămaşă bărbătească, pe cap cu o pălărie neagră, sugându-şi degetul, sârguincios. Şi iar, pe dreapta şi pe stânga, case ţigăneşti din scânduri răzbite de un verde putred, bărăcile lungi, în galben vârstat, ale lucrătorilor la metrou, pe prispa unei şandramale o femeie înjură şi boceşte. O fată de vreo 12 ani merge la magazin. O urmează miorlăind sora mai mică, desculţă, şi fata se opreşte din când în când şi-i arde câte o palmă în cap, zicându-i să se întoarcă dracului acasă. Sora mai mică (despre ea e vorba) se opreşte, încasează lovitura, dar nu se întoarce, o ia din nou după aia mare când aceasta porneşte mai departe. Două fetişcane, în pantaloni verzi şi strânşi pe pulpe, asemenea unor nădragi de cavalerişti din tablouri, aşteaptă tramvaiul 26.
Orizontul e sângeriu, şi soarele n-a apus încă.
La intersecţia cu Ion Şulea cobor şi iau tramvaiul 18. Un tramvai prelung, silenţios, lunecând în viteză printre căsuţe de mahala în jos către Sfânta Vineri, unde cei care se urcă nu-i lasă pe cei dinăuntru să coboare, şi ultimul călător, un tânăr subţire, muncitor şi timid, pluteşte pe deasupra tuturor până în stradă. În Dudeşti, Restaurantul "Perla", arzând în lumini sărbătoreşti, s-a lăsat cu totul pradă unei nunţi de mahala, strălucind şi lărmuind prin toate ferestrele. Cei dinăuntru n-au tras perdelele de-al dracului, să vadă toată lumea ce bine petrec ei şi să crape de ciudă. Răspunzându-le, mahalaua s-a adunat pe la ferestre, cu căţel, cu purcel, să comenteze nunta, care se vede în stradă, mai ceva ca un acvariu. Cele două saloane împart nuntaşii în două: cei care mănâncă sau stau la masă, pur şi simplu, şi cei care dansează sau cred că dansează. În primul salon sunt: mireasa, soacra mică şi soacra mare; e şi orchestra, destul de îndrăzneaţă în mişcări la această oră, e şi mirele, înalt şi chel, cu un papion negru, bătându-i bărbia. Din când în când, mireasa trece protocolar în salonul doi, se prinde într-o horă, se aşază lângă cineva la masă, schimbând două-trei vorbe, să nu zică ăla c-a fost neglijat de vedeta serii, ciupeşte de obraji un puşti uitat de toată lumea, se pupă (ori de câte ori se întâlneşte) cu vechile ei prietene. Câte ceva din toate, să mulţumească pe toată lumea, nimeni să nu plece supărat şi să spună că nu s-a distrat la nunta ei. Ochiul soacrei mari veghează atent la respectarea ceremonialului şi, mai ales, ca nu cumva, Doamne fereşte!, mireasa să facă ceva ce nu se cade. Şi astfel, în timp ce mireasa zvârle din pantofiori într-o parte şi-n alta, ca şi cum ar vrea să scape de ei, la o horă zdrobitoare, vine soacra şi o trage deoparte, amintindu-i că a venit momentul lui "Ia-ţi, mireasă, ziua bună". E momentul când orice mireasă trebuie să fie tristă, conform scenariului nescris, dar pe care toată lumea îl respectă cu sfinţenie. Dacă reuşeşte să şi plângă, e şi mai bine. Ca la un semn, întregul salon se întristează. Melodia orchestrei se târăşte pe podele, leşinată de melancolie. Strânse în jurul miresei, mai multe fete mari se balansează într-o parte şi-n alta, smiorcăindu-se amarnic. Câţiva paşi mai încolo, surorile de la ţară ale soacrei mari, în picioare, cu faţa aspră şi încremenită, veghează parcă, de la distanţă, ca nici un amănunt să nu fie uitat. Soacra mare îi scoate miresei coroniţa, muzica se jeleşte şi se trage de păr, fetele se smiorcăie şi-şi suflă năsucul în batistuţa caldă, umedă de lacrimi, vine mirele şi pupă mireasa pe buze, protocolar, mireasa plânge şi ea, apoi îşi pune o basma cenuşie, care o îmbătrâneşte, vin şi alţii să o pupe, chiar şi dintre cei nechemaţi.
În rest, cele două saloane sunt două scene cu lume ca în viaţă. Prinsă în horă, o tipă cu şolduri mari, în fustă albă şi bluză transparentă, mişcă falnic din şolduri, balansându-se ritmic într-o parte şi-n alta, închipuind o figură pe care dansul n-o cere. Ea o face cu titlul de înfloritură. Colega ei, tot în alb, dar mai mică de statură, zvârle aiurea din picioare, ca la sărit coarda, jucându-şi sânii liberi sub bluză, toată numai o apă de transpiraţie.
Mă rup cu greu din rândul spectatorilor care continuă să comenteze amuzaţi şi o iau pe jos către casă, ca printr-un film de la cinema.
