O amanare previzibila

Echipa de experti a FMI a parasit Bucurestiul fara sa fi ajuns la o intelegere clara cu Guvernul privind noul program; s-a anuntat ca este posibil ca in aprilie sa se decida asupra continutului unei scrisori de intentie.

Sunt cateva ratiuni care, in opinia mea, au ingreunat dialogul. Una priveste informatii care sa confirme ipoteze privind evolutia economiei romanesti in acest an, de care depinde configurarea politicii economice. Inflatia pe ianuarie (1,1%) si deficitul comercial pe aceeasi luna (cca 320 milioane euro - cu 50% peste nivelul din ianuarie 2003) alimenteaza temeri privind atingerea tintelor anuale de inflatie si deficit de cont curent. Cifre pe februarie, si daca este posibil, pe primul trimestru ar orienta alegerile concrete de politica economica.

O alta ratiune este legata de dorinta (inclusiv a Comisiei Europene) de a avea un program care sa acopere perioada pana la momentul tintit (anul 2007) de intrare a Romaniei in Uniune. Un astfel de program este mai complex, desi ar avea flexibilitate superioara datorita orizontului de timp acoperit. Dar conteaza mult cu ce tinte si combinatie concreta de instrumente se porneste in program. Si din aceasta cauza, o anume precautie este explicabila; unele cifre nu sunt lamuritoare si exista dezacorduri privind tintele si dozarea programului.

Ajungem astfel la a treia ratiune, ce priveste divergente de opinie. De pilda, Guvernul pare sa sustina ca un deficit de cont curent de 5,8% - 6% nu ar fi problematic, in timp ce expertii FMI pledeaza pentru un nivel apropiat de 5% din PIB. Aceasta discutie priveste si deficitul bugetar: cu cat tinta de deficit de cont curent este mai jos, cu atat deficitul bugetar, alte conditii fiind neschimbate, ar trebui sa fie mai strans. Tot aici putem include politica salariilor in domeniul public si atitudinea fata de rau-platnici. In ultima instanta, deosebirile privind alegeri de tinte si mixajul instrumentelor de politica depind de perceptia riscurilor. Actualul Guvern pare increzator in posibilitatea finantarii usoare a unor deficite de cont curent de peste 5,5%, in anii ce vin; FMI-ul este mefient, aratand cu degetul, probabil, intre altele, la ponderea relativ scazuta a investitiilor straine directe in aceasta finantare si viteza de crestere a datoriei publice externe. In fine, exista impactul anului electoral. Executivele practica, indeobste, masuri de captare a bunavointei cetatenilor intr-un an electoral. La noi este esential ca asemenea masuri sa nu insemne derapaje costisitoare pentru programul economic, mai ales din perspectiva relatiei cu UE.

Ce este de facut? Inflatia si dimensiunea deficitului de cont curent ar trebui, dupa mine, sa ghideze programul economic. Din motive pe care leam exprimat in articolul din 3 martie a.c., in acest ziar, deficitul de cont curent nu este intelept sa creasca fata de anul trecut. Argumentul ca vom avea privatizari importante paleste daca admitem ca banii din vanzarea de active de stat nu trebuie folositi pentru consum, mai ales ca dorim parteneriate public private in domeniul infrastructurii si exista o disputa cu FMI privind contabilizarea publica a acestora. Pentru a ne apropia de ceea ce este normal in Europa (UE), inflatia ar fi bine sa ajunga la sub doua cifre, adica sub 10% in acest an. Aceste obiective ar putea intra in coliziune cu obiectivul de crestere economica, de peste 5%, in conditiile indisciplinei financiare interne. Compromisul optim intre cele trei tinte va verifica abilitatea in politica economica a Guvernului si conlucrarea cu BNR intr-un an electoral. Realizarea tandemului de tinte mentionat implica un control eficace al cheltuielilor interne, printr-o politica salariala prudenta in sectorul de stat printr-o atitudine ferma fata de rau-platnici (care sa reduca din deficitele cvasifiscale), printr-o mai buna protectie a productiei interne (cu armele comerciale disponibile) si, nu in ultima instanta, printr-un deficit bugetar nu mai mare decat in 2003 (ma mira nonsalanta cu care argumenteaza unii oameni de afaceri nevoia ca Romania sa practice deficite bugetare de 5%-7% din PIB, un subiect asupra caruia voi reveni). Controlul asupra cererii interne si stimularea, atat cat este posibil, a productiei interne de calitate sunt necesare si pentru a contracara riscul pe care il prezinta, pentru contul curent, o apreciere reala excesiva a leului fata de cosul valutar, care incurajeaza importurile. Sa vedem cu ce cifre vin februarie si martie!