O frustrare numită ciudă

Mi-e ciudă că la exact patru ani de când România a devenit stat-membru cu drepturi depline al UE, în Occidentul european se zice că România nu merita sau chiar nu trebuia să fie admisă în UE. Mi-e ciudă că Franţa, care după Revoluţie s-a declarat şi a fost avocatul României pe drumul integrării sale euro-atlantice, dar şi Germania, care în noiembrie 1990 oferea României o deschidere economică fără precedent în centrul sau estul Europei, acum au barat drumul nostru spre spaţiul Schengen.

Mi-e ciudă că în presa franceză sau germană sau italiană se afirmă că veto-ul franco-german pus în calea admiterii României şi Bulgariei în spaţiul Schengen a scăpat Uniunea Europeană de “balkanizare”, deoarece europenizarea celor două state după intrarea în UE oricum nu s-a produs. Mi-e ciudă că în prestigiosul Financial Times se scria zilele trecute că “România serveşte drept cobai al FMI”. În prezent, constatăm că măsurile de austeritate, brutale şi negândite, adoptate de actualul Guvern al României, au accentuat recesiunea şi au diminuat şansele ieşirii din criză. În 1999, când România a refuzat un alt statut de cobai pe care îl dorea FMI, s-au pus bazele revenirii economice din perioada 2000-2007. Ceea ce speram cu toţii să se corecteze prin funcţionarea după reguli şi cu mecanisme europene nu s-a realizat.

Tăierea din rădăcini a corupţiei şi criminalităţii organizate, condiţie obligatorie pentru accesarea fondurilor europene, a fost în cel mai bun caz mimată. În realitate, aceste fenomene s-au agravat. Graba cu care actualii guvernanţi au dat năvală pe un drum fixat de alţii (Fondul Monetar Internaţional), al căror interes nu avea cum să se identifice cu interesul românilor, e de fapt dovada incompetenţei şi impotenţei. Ne-am luat la întrecere cu un duşman fictiv, în timp ce duşmanul adevărat este propria noastră slăbiciune.

Economia şi precauţia ar trebui să meargă mână-n mână. Greşelile în situaţia actuală nu sunt banale, sunt monumentale. După celebra caracterizare a lui Pierre Salinger am zice “conducători inconştienţi”. Conducătorii înţelepţi câştigă miliarde pentru poporul lor şi un prestigiu imens pentru ei. La noi e invers pe toată linia. Conducătorii câştigă pentru ei, iar prestigiul ţării se ruinează. Încăpăţânaţi şi obtuzi, cei care ne guvernează mizează până în pânzele albe pe propriile lor preferinţe, mai exact interese. Asta, desigur, nu e democraţie. Judecata publică este însă clară. Oamenii detestă ordinele care provoacă doar o mare dezordine în viaţa lor.

Poporul poate fi orb când e vorba de modelul economic de urmat. Dar când şi liderul e orb suntem în situaţia ridicolă a unui orb care conduce un orb. Drumul spre succes trece, ca-ntotdeauna, printre oamenii obişnuiţi. Un lider se identifică cu poporul, înţelege natura umană, dar, neapărat, are voinţa de a-l servi nu de a-l prosti. şi încă ceva. Ascultă de sfaturile oamenilor care ştiu şi n-au un interes propriu de servit.

În concluzie, putem spune că în ultimii patru ani România nu a avansat în direcţia dorită atât de români, cât şi de occidentali. Aşa s-a ajuns că românii sunt astăzi tentaţi să vadă doar partea sumbră în care se zbate ţara lor. Însă o conducere autentică ar exista tocmai pentru a indica ceea ce e pozitiv, posibil şi realizabil.

Avem nevoie de o reacţie populară imediată, adică bazată pe încredere. Adică ne trebuie o altfel de conducere.