x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale O înmormântare

O înmormântare

de Marian Nazat    |    25 Feb 2013   •   15:44

Plouă agonizant, în rafale prelungi şi sâcăitoare. E frig tare. Noroiul s-a dospit şi a luat în  stăpânire  trotuarul, gardurile, casele, pomii, oamenii, totul. Chiar şi pe cer zăresc câteva pete de mocirlă. Poate de aceea şi stropii au gust de nămol. Sicriul e scos în bătătură. Momâi negricioase, zgâlţâite de durere, îşi bocesc soarta de muritori. Muzica se porneşte asurzitor. Aerul pocneşte, se stârneşte  jalea. Cineva  s-a  gândit că  ultimul drum este musai să fie un spectacol zgomotos. Tulburător. Ieşirea  din  scenă nu se cădea făcută pe furiş. Aşa au inventat tobele şi trompetele, cortegiul funebru. Un sado-masochist probabil, din mulţii care şi-au lăsat semn în carnea  omenirii. Preotul îşi răsfoieşte Cartea şi citeşte cu voce mieroasă. Zeci de degete  desenează cruci şi se adună în pumni de neputinţă. ”Dumnezeu s-o ierte !” şopteşte  fiecare, cocoşat de frică. Curtea e plină de ghiocei. Netemători de frigul de afară şi de spaimele noastre solidificate. Au ridicat căpşoarele gracile din pământul desfundat şi vestesc renaşterea tinereţii. Albul lor imaculat  e aproape ireal  în tabloul îndoliat. Să pieri  în anotimpul ghiocelului, ce cumplit ghinion  ! Alaiul o ia din loc  şi se revarsă pe şosea.  Maşinile claxonează prorocitor. Porţile se deschid timid. “Hai repede, trece mortu'  !”  se aude pe la colţuri. Încă viii se închină şi se zgâiesc  la procesiunea de smoală. Uitătura de acum se va preface în bârfă mâine, poimâine... La fiecare  răscruce se azvârl  monede. Necăjiţii se  bulucesc să le culeagă din noroi, le şterg de turul pantalonilor  şi le vâră în buzunare. Măcar cu  atât să se  aleagă, că oricum statul i-a  abandonat  demult. În capelă se întârzie, slujba durează, popii iubesc sporovăiala. Cum altfel, doar ei sunt actorii principali ! Îşi  rostesc poticnit  replicile, insistă asupra datoriei omului. Despre  iubire, nimic. Nici despre  libertate şi cutezanţă. Robul are numai datorii, ortodoxismul îndeamnă  la supunere şi umilinţă. Insul e sluga destinului înghesuit de Biserică. Cu  cât mai ascultător, cu atât existenţa de apoi îl va răsfăţa... Mulţimea  nu trebuie scăpată din chingile religioase, să nu cumva să se redescopere pe sine. Tatăl octogenar îşi sărută  fata, stinsă  pretimpuriu. Plânge mocnit, cu ştiuta resemnare, aia împietrită, a ţăranului de la Dunăre. Nu cere nimănui socoteală, îşi primeşte soarta cu împăcare. Aşa  fu să  fie ! Îşi îndeasă  căciula  de miel pe frunte şi se retrage nicăieri. Ce rost să mai aibă  fără singurul său copil ?  Mă revolt înspre Cel de Sus, îl întreb cu furie în glas de ce a rânduit strâmb lucrurile. Îl trag de poalele cămăşii şi-l boscorodesc impertinent. Degeaba, văzduhul e mut şi închis de norii groşi. Clopotul se tânguie sfărâmicios. Răsună  strident în ploaia îndesită şi rece. Turma  se urneşte iar, tăind oraşul cufundat în hibernare nevolnică. Păstorii, înveşmântaţi  în straiele sclipicioase, păşesc  în faţă, solemni  ca funcţionarii ăi sârguincioşi. Groapa din  cimitir  e pregătită de cu seară. Pământ  proaspăt  pentru o moarte  proaspătă. În salcâmii despuiaţi croncăne ciori triste, cobind a sfâşiere. Muzica  se înteţeşte, cuiele zăvorăsc între scândurile  ude o viaţă de curând. “Dumnezeu s-o odihnească !”, se strânge în cor rugăciunea  de pe urmă. Copiii abia petrecutei se îndreaptă instinctiv  unul spre  altul şi se îmbrăţişează îndelung, ca nişte orfani definitivi. O eternitate îmi pare împreunarea lor disperată. Ar da orice să-şi aducă mama înapoi, dar nu e chip. Aş da şi eu, însă e imposibil. De azi încolo nu mai au decât tată şi pustiul matern. Într-un târziu se desprind  şi observ că au îmbătrânit dintr-odată. Le-au apărut cute noi pe frunte, iar privirea le-a încărunţit. Răzleţiţi şi prăbuşiţi pe dinlăuntru rătăcim prin labirintul de cruci, prizonieri în închisoarea trupurilor neînsufleţite. Încotro s-o apucăm de aici, unde  ? Ne-am  pierdut siguranţa şi dârdâim  de frig. În glodul reavăn e şi mai vifor, şi întuneric, şi veşnic. Noi plecăm, ea rămâne acolo. Pe veci. Nu e cinism ăsta ? Ba bine că nu. Cremaţiunea nu-i într-atât de barbară, sunt desluşit de-a pururi. Rudele şi prietenii  se aşază la masă, s-o pomenească  pe răposată. Bem  şi mâncăm, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Învăţăm de mici să uităm, altfel ne-am sinucide ori am înnebuni. Viaţa curge mai departe, nu se sinchiseşte  de-o moarte.  Două veşnicii, mereu în  întrecere,  întrepătrunse şi tainice.

×