Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Plouă agonizant, în rafale prelungi şi sâcăitoare. E frig tare. Noroiul s-a dospit şi a luat în stăpânire trotuarul, gardurile, casele, pomii, oamenii, totul. Chiar şi pe cer zăresc câteva pete de mocirlă. Poate de aceea şi stropii au gust de nămol. Sicriul e scos în bătătură. Momâi negricioase, zgâlţâite de durere, îşi bocesc soarta de muritori. Muzica se porneşte asurzitor. Aerul pocneşte, se stârneşte jalea. Cineva s-a gândit că ultimul drum este musai să fie un spectacol zgomotos. Tulburător. Ieşirea din scenă nu se cădea făcută pe furiş. Aşa au inventat tobele şi trompetele, cortegiul funebru. Un sado-masochist probabil, din mulţii care şi-au lăsat semn în carnea omenirii. Preotul îşi răsfoieşte Cartea şi citeşte cu voce mieroasă. Zeci de degete desenează cruci şi se adună în pumni de neputinţă. ”Dumnezeu s-o ierte !” şopteşte fiecare, cocoşat de frică. Curtea e plină de ghiocei. Netemători de frigul de afară şi de spaimele noastre solidificate. Au ridicat căpşoarele gracile din pământul desfundat şi vestesc renaşterea tinereţii. Albul lor imaculat e aproape ireal în tabloul îndoliat. Să pieri în anotimpul ghiocelului, ce cumplit ghinion ! Alaiul o ia din loc şi se revarsă pe şosea. Maşinile claxonează prorocitor. Porţile se deschid timid. “Hai repede, trece mortu' !” se aude pe la colţuri. Încă viii se închină şi se zgâiesc la procesiunea de smoală. Uitătura de acum se va preface în bârfă mâine, poimâine... La fiecare răscruce se azvârl monede. Necăjiţii se bulucesc să le culeagă din noroi, le şterg de turul pantalonilor şi le vâră în buzunare. Măcar cu atât să se aleagă, că oricum statul i-a abandonat demult. În capelă se întârzie, slujba durează, popii iubesc sporovăiala. Cum altfel, doar ei sunt actorii principali ! Îşi rostesc poticnit replicile, insistă asupra datoriei omului. Despre iubire, nimic. Nici despre libertate şi cutezanţă. Robul are numai datorii, ortodoxismul îndeamnă la supunere şi umilinţă. Insul e sluga destinului înghesuit de Biserică. Cu cât mai ascultător, cu atât existenţa de apoi îl va răsfăţa... Mulţimea nu trebuie scăpată din chingile religioase, să nu cumva să se redescopere pe sine. Tatăl octogenar îşi sărută fata, stinsă pretimpuriu. Plânge mocnit, cu ştiuta resemnare, aia împietrită, a ţăranului de la Dunăre. Nu cere nimănui socoteală, îşi primeşte soarta cu împăcare. Aşa fu să fie ! Îşi îndeasă căciula de miel pe frunte şi se retrage nicăieri. Ce rost să mai aibă fără singurul său copil ? Mă revolt înspre Cel de Sus, îl întreb cu furie în glas de ce a rânduit strâmb lucrurile. Îl trag de poalele cămăşii şi-l boscorodesc impertinent. Degeaba, văzduhul e mut şi închis de norii groşi. Clopotul se tânguie sfărâmicios. Răsună strident în ploaia îndesită şi rece. Turma se urneşte iar, tăind oraşul cufundat în hibernare nevolnică. Păstorii, înveşmântaţi în straiele sclipicioase, păşesc în faţă, solemni ca funcţionarii ăi sârguincioşi. Groapa din cimitir e pregătită de cu seară. Pământ proaspăt pentru o moarte proaspătă. În salcâmii despuiaţi croncăne ciori triste, cobind a sfâşiere. Muzica se înteţeşte, cuiele zăvorăsc între scândurile ude o viaţă de curând. “Dumnezeu s-o odihnească !”, se strânge în cor rugăciunea de pe urmă. Copiii abia petrecutei se îndreaptă instinctiv unul spre altul şi se îmbrăţişează îndelung, ca nişte orfani definitivi. O eternitate îmi pare împreunarea lor disperată. Ar da orice să-şi aducă mama înapoi, dar nu e chip. Aş da şi eu, însă e imposibil. De azi încolo nu mai au decât tată şi pustiul matern. Într-un târziu se desprind şi observ că au îmbătrânit dintr-odată. Le-au apărut cute noi pe frunte, iar privirea le-a încărunţit. Răzleţiţi şi prăbuşiţi pe dinlăuntru rătăcim prin labirintul de cruci, prizonieri în închisoarea trupurilor neînsufleţite. Încotro s-o apucăm de aici, unde ? Ne-am pierdut siguranţa şi dârdâim de frig. În glodul reavăn e şi mai vifor, şi întuneric, şi veşnic. Noi plecăm, ea rămâne acolo. Pe veci. Nu e cinism ăsta ? Ba bine că nu. Cremaţiunea nu-i într-atât de barbară, sunt desluşit de-a pururi. Rudele şi prietenii se aşază la masă, s-o pomenească pe răposată. Bem şi mâncăm, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Învăţăm de mici să uităm, altfel ne-am sinucide ori am înnebuni. Viaţa curge mai departe, nu se sinchiseşte de-o moarte. Două veşnicii, mereu în întrecere, întrepătrunse şi tainice.
Citește pe Antena3.ro
