Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu pare să fie vreo îndoială în capetele legiuitorilor asupra faptului că pasul discret şi click-ul aparatului fotografic pot inhiba ovulaţia ciutelor şi pot nevroza pe orice bursuc cumsecade care îşi vede de treburi. De aceea, în legea vânătorii – moşită mai demult de către, pe atunci, Ministerul Pădurilor –, se prevăd autorizări, plăţi şi, în lipsa acestora, pedepse drastice pentru vânătorii de imagini, la paragraful privind „deranjarea liniştii vânatului”.
Dacă textul de lege ar fi pomenit despre „liniştea faunei”, prevederea ar fi avut cât de cât un înţeles. Cum termenul de „vânat” desemnează o sălbăticiune menită uciderii prin glonţ, deranjarea liniştii acestuia prin fotografie pare cel puţin stranie. Nefiind însă singura absurditate legiferată atunci când e vorba despre natura sălbatică, majoritatea românilor care umblă prin codru nu poartă la umăr aparate foto, ci drujbe şi carabine, iar deplasarea nu se face în tăcere pe jos – cum fac fotografii –, ci cu TAF-ul, cu SUV-ul sau, mai nou, cu ATV-ul. Toate acestea netulburând pesemne nici „liniştea vânatului” şi nici liniştea, în general.
Într-un mijloc de februarie I.C. din Cotârgaşi, judeţul Suceava, a urcat împreună cu doi prieteni în locul botezat Crestături din Munţii Stânişoarei, pe teritoriul O.S. Broşteni. Fără ştirea personalului silvic. Ambalandu-şi drujbele, cei trei hoţi au doborât un molid bătrân. Nici urletul cătrănit al drujbelor şi nici prăbuşirea uriaşului de cetină peste bârlogul improvizat nu au lăsat-o indiferentă pe tânăra ursoaică, proaspătă mamă, locuitoare de drept a acelui ţinut izolat. De altfel, cui i-ar plăcea ca, pe când doarme sau îşi alăptează pruncii, să vină un imbecil să-i pornească drujba lângă pat, sau, mai rău, să-i doboare un arbore peste casă? Drept care, îngrozită şi nelămurită, apriga mamă s-a răstit amarnic la cei trei gospodari. Ba mai mult: lui Cimpoieşu i-a şi aplicat o corecţie cu ghearele peste cap, ţintindu-i pesemne urechile insensibile la muzica tăcută a zăpezilor. Văzându-şi prietenul între labele ursoaicei, unul dintre pădureni a ambalat drujba. Poate – cine ştie? – chiar pe gâtul ursoaicei, despre care de atunci nu s-a mai aflat nimic. Cimpoieşu a scăpat cu viaţă, „ras, tuns, frezat” şi cusut de chirurgii din Vatra Dornei. Sosiţi la locul dramei, silvicultorii şi poliţiştii nu au mai găsit decât nişte martori muţi: patru ursuleţi cât franzeluţele, morţi prin hipotermie şi îngheţaţi bocnă.
O ştie oricine, nu numai zoologii: ursoaica, nefiind om, nu fată la întâmplare pe treptele primăriei, ale dispensarului, în Salvare şi nici prin trenuri. Bazându-se strict pe ea şi nepretinzând nimic altceva decât linişte în codrul său, ea îşi pregăteşte din timp, adică de prin noiembrie ori decembrie, un culcuş izolat şi adăpostit, unde, prin februarie-martie, aduce pe lume doi ursuleţi. Alteori, trei sau patru, fiindcă acest lucru – tot mai frecvent în Carpaţi –, nu semnifică altceva decât alerta biologică a speciei, aflată în declin numeric şi calitativ, rod al antropizării habitatului forestier. Iar găsirea ursuleţilor îngheţaţi sub cerul liber impune şi ea concluzia că nişte mâini criminale îi scoseseră din bârlog.
În buna tradiţie românească, „organele abilitate” – silvicultori, poliţişti şi procurori – urmau să arate că drujbiştii se aflau legal în acel loc. Actele se vor fi rezolvat retroactiv, iar din motivarea sentinţei am putea afla probabil că ursoaica a fătat sub cerul liber, ca orice român sau ţigan negândit şi că ursuleţii au murit asfixiaţi sau striviţi, fiindcă ursoaica „s-a lăsat pe ei”, cum presupunea, de altfel, un ziar local.
Doar cine nu a văzut nu îşi poate închipui gesturile imponderabile, de o delicateţe imaterială, care însoţesc manevrele acestei mame masive, atunci când îşi aranjează puii pentru somn sau alăptat, dar faptul nu contează acum.
De la întâmplare au trecut câţiva ani, însă nimeni nu a plătit în vreun fel pentru „mărunta” crimă din Munţii Stânişoarei. Înţelegătoare, justiţia românească încă nu poate judeca după lege şi nici nu va judeca vreodată, câtă vreme oamenii în robă neagră aşază faţă în faţă oamenii, pe semenii lor adică – necondiţionat superiori şi demni de iertare – şi nişte amărâte de sălbăticiuni care, pe deasupra, sunt ale nimănui.
Citește pe Antena3.ro
