x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale O mamă neglijentă

O mamă neglijentă

de Nicolae R Dărămuş    |    18 Mar 2011   •   17:50
O mamă neglijentă
Sursa foto: Nicolae R. Dărămuş/

Nu pare să fie vreo îndoială în ca­pe­tele legiuitorilor asupra faptului că pa­sul discret şi click-ul aparatului fotogra­fic pot inhiba ovulaţia ciutelor şi pot ne­vroza pe orice bursuc cumsecade care îşi vede de treburi. De aceea, în le­gea vânătorii – moşită mai demult de către, pe atunci, Ministerul Pădurilor –, se prevăd autorizări, plăţi şi, în lipsa acestora,  pedepse drastice pentru vânătorii de imagini, la paragraful privind „deranjarea liniştii vânatului”.

Dacă textul de lege ar fi pomenit despre „liniştea faunei”, prevederea ar fi avut cât de cât un înţeles. Cum termenul de „vânat” desemnează o sălbăticiune menită uciderii prin glonţ, deranjarea liniştii acestuia prin foto­gra­fie pare cel puţin stranie. Nefiind însă singura absurditate legiferată atunci când e vorba despre natura săl­ba­tică, majoritatea românilor care um­blă prin codru nu poartă la umăr apa­ra­te foto, ci drujbe şi carabine, iar depla­sa­rea nu se face în tăcere pe jos – cum fac fotografii –, ci cu TAF-ul, cu SUV-ul sau, mai nou, cu ATV-ul. Toate acestea netulburând pesemne nici „liniştea vânatului” şi nici liniştea, în general.

Într-un mijloc de februarie I.C. din Co­târgaşi, judeţul Suceava, a urcat îm­preună cu doi prieteni în locul botezat Crestături din Munţii Stânişoarei, pe teritoriul O.S. Broşteni. Fără ştirea personalului silvic. Ambalandu-şi drujbele, cei trei hoţi  au doborât un molid bătrân. Nici urletul cătrănit al drujbelor şi nici prăbuşirea uriaşului de cetină peste bârlogul improvizat nu au lăsat-o in­di­ferentă pe tânăra ursoaică, proaspătă mamă, locuitoare de drept a acelui ţinut izolat. De altfel, cui i-ar plăcea ca, pe când doarme sau îşi alăptează pruncii, să vină un imbecil să-i pornească druj­ba lângă pat, sau, mai rău, să-i doboare un arbore peste casă? Drept care, în­grozită şi nelămurită, apriga mamă s-a răstit amarnic la cei trei gospodari. Ba mai mult: lui Cimpoieşu i-a şi aplicat o corecţie cu ghearele peste cap, ţintindu-i pesemne urechile insensibile la mu­zica tăcută a zăpezilor. Văzându-şi prietenul între labele ursoaicei, unul dintre pădureni a ambalat drujba. Poate – cine ştie? – chiar pe gâtul ursoaicei, despre care de atunci  nu s-a mai aflat nimic. Cimpoieşu a scăpat cu viaţă, „ras, tuns, frezat” şi cusut de chirurgii din Vatra Dornei. Sosiţi la locul dramei, silvicultorii şi poliţiştii nu au mai găsit decât nişte martori muţi: patru ursuleţi cât franzeluţele, morţi prin hipotermie şi îngheţaţi bocnă.

O ştie oricine, nu numai zoologii: ursoaica, nefiind om, nu fată la întâmplare pe treptele primăriei, ale dispensarului, în Salvare şi nici prin trenuri. Bazându-se strict pe ea şi nepretinzând nimic altceva decât linişte în codrul său, ea îşi pregăteşte din timp, adică de prin noiembrie ori decembrie, un culcuş izolat şi adăpostit, unde, prin februarie-martie, aduce pe lume doi ursuleţi. Alteori, trei sau patru, fiindcă acest lucru – tot mai frecvent în Carpaţi –, nu semnifică altceva decât alerta biologică a speciei, aflată în declin nume­ric şi calitativ, rod al antropizării habitatului forestier. Iar găsirea ursuleţilor îngheţaţi sub cerul liber impune şi ea concluzia că nişte mâini criminale îi scoseseră din bârlog.

În buna tradiţie românească, „or­ganele abilitate” – silvicultori, poliţişti şi procurori –  urmau să  arate că druj­biştii se aflau legal în acel loc. Actele se vor fi rezolvat retroactiv, iar din motiva­rea sentinţei am putea afla probabil că ursoaica a fătat sub cerul liber, ca orice român sau ţigan negândit şi că ursuleţii au murit asfixiaţi sau striviţi, fiindcă ursoaica „s-a lăsat pe ei”, cum presupunea, de altfel,  un ziar local.

Doar cine nu a văzut nu îşi poate în­chipui gesturile imponderabile, de o delicateţe imaterială, care însoţesc ma­ne­vrele acestei mame masive, atunci când îşi aranjează puii pentru somn sau alăptat, dar faptul nu contează acum.

De la întâmplare au trecut câţiva ani, însă nimeni nu a plătit în vreun fel pentru „mărunta” crimă din Munţii Stân­işoarei. Înţelegătoare, justiţia ro­mâ­nească încă nu poate judeca după le­ge şi nici nu va judeca vreodată, câtă vre­­me oamenii în robă neagră aşază fa­ţă în faţă oa­menii, pe semenii lor adi­că – necon­diţionat superiori şi demni de ier­tare – şi nişte amărâte de săl­bă­ti­ciuni care, pe deasupra, sunt ale ni­mănui.

×
Subiecte în articol: editorial