O mulţime de gradul 10 pe scara potenţialului devastator

În cabina despărţită de restul autobuzului printr-un geam din polistiren, tăiat la garaj dintr-o bucată mai mare, ce servise cândva la acoperirea unei grămezi de îngrăşăminte, şoferul Fane Ghiniţă stă de vorbă cu o tânără frumuşică, proaspăt fardată, proaspăt manichiurată, proaspăt parfumată. Ce mai încolo şi încoace, o persoană care ar trebui să stea pe bancheta din spate a unei limuzine, şi nu în cabina strâmtă a unui autobuz. Nu, nu e vorba de vreo călătoare ce şi-a găsit aici, în cabină, un loc excelent, graţie nurilor arătaţi tânărului şofer. E vorba de sora cea mică a lui Fane Ghiniţă. A terminat liceul, dar nu s-a angajat nicăieri. Vrea să se facă coafeză. Nu una oarecare, ci coafeză de Centru, unde vin cucoane cu părul spălat, şi nu gospodine cu foi de ceapă în coc. Până când va reuşi, în fine, la Şcoala Postliceală de Coafură şi Manichiură, taie frunză la câini. Pentru că se plictiseşte acasă (după ce a citit de vreo cinci ori Tarzan - fiul junglei), l-a rugat pe frate-său s-o ia cu el în autobuzul de pe ruta Piaţa Romană - Piaţa Scînteii prin Dorobanţi.

Ajuns prin dreptul semnului giratoriu, Fane Ghiniţă îşi pierde brusc veselia. Faţa i se lungeşte mai întâi, pentru ca să devină galbenă mai apoi. Văzându-l, pe soră-sa o trece gândul că a făcut un infarct. Ce e?, întreabă ea speriată. Fane nu zice nimic. Se mulţumeşte să-i arate ce-l aşteaptă în staţie.

Într-adevăr, în staţie îl aşteaptă un coşmar. Ocupat cu giumbuşlucurile, cu întreţinerea conversaţiei, Fane Ghiniţă nu şi-a dat seama că e în întârziere. O întârziere de vreo jumătate de oră faţă de timpul când trebuia să fie în staţie. Astfel că, aşa cum vede el îngrozit prin fereastra stropită de noroi a maşinii, în staţie aşteaptă o mare de oameni. Sunt atât de mulţi, încât n-au mai avut loc pe trotuar. Unii s-au revărsat în mijlocul Bulevardului. Alţii s-au urcat în copaci sau pe stâlpii de iluminat.

Fane Ghiniţă nu lucrează de ieri, de azi la RATB. Are deja în spate cinci ani de experienţă în materie de mulţimi care aşteaptă în staţie. Drept urmare, îţi poate aprecia pe loc, după o simplă privire, potenţialul de devastare al unei mulţimi strânse într-un loc. La cursurile de calificare, special organizate pentru conducătorii de pe mijloacele de transport în comun - metrou, autobuz, tramvai, troleibuz -, li se înfăţişase, cu ajutorul unor imagini video, scara potenţialului unei mulţimi aşteptând un mijloc de transport în comun. Din câte-şi dădea el seama, avea în faţa sa o mulţime care atinsese deja gradul 10 pe scara respectivă. Numărătoarea se făcea de la cinci la zece, imitând într-un fel Scara Richter. Ca şi în cazul cutremurelor însă, gradul zece pe scara potenţialului devastator trecea mai degrabă ca o posibilitate teoretică decât ca o realitate practică. La unul dintre cursuri, profesorul le prezentase un fost vatman, devenit o legendă vie în lumea conducătorilor de mijloace de transport în comun, pentru că, la un moment dat, se confruntase cu o mulţime de gradul 9,7.

- Şi cum a fost?!, se grăbiră să-l întrebe ei, mai mult din curiozitate decât din interes, deoarece, ca toţi tinerii, nu credeau că lor li se vor întâmpla vreodată nenorocirile enumerate şi descrise la cursuri.

Cel întrebat nu scosese o vorbă. Se mulţumise să dea din mână. Şi acum, după atâţia ani de la întâmplare, îi pierea glasul de spaimă amintindu-şi prin ce trecuse.

Şontâc-şontâc, autobuzul se apropie de staţie. Întreaga fiinţă a lui Fane Ghiniţă se încordă într-un amestec de spaimă, incitare şi mândrie. Spaimă, pentru ce putea să se întâmple. Incitare, pentru că situaţia îi cerea tot ce avea mai bun în el. Orgoliu, pentru că, iată, a fost dat lui, Fane Ghiniţă, un tânăr care se pierdea în anonimatul conducătorilor de transport în comun, să se confrunte cu o mulţime de gradul 10 pe scara potenţialului devastator.

Când li se vorbise despre gradul 10, li se prezentaseră nu numai notele definitorii ale mulţimii, dar şi mijloacele prin care se putea ieşi viu şi nevătămat din situaţie. La vremea respectivă, Fane Ghiniţă nu dăduse prea mare atenţie celor spuse de profesor. Nu numai el procedase astfel, ci şi ceilalţi de la curs, convinşi, după cum li se şi precizase, că-i vorba de o situaţie mai mult ipotetică.

Totuşi, acum, graţie încordării care-i convocase toate forţele personalităţii, Fane Ghiniţă îşi aminti deodată, ca şi cum le-ar fi auzit cu vreo câteva minute mai înainte, paşii ce se cereau urmaţi într-o asemenea situaţie.

Se vâră în viteză şi se intră în plin în mulţime. Sărind într-o parte, zbierând, înjurând, mulţimea din staţie, luată totuşi prin surprindere, îşi mai reduce potenţialul devastator. Se merge cu autobuzul (sau, mă rog, tramvaiul, troleibuzul, metroul) în viteză cale de trei sute de metri mai departe de staţie. După care se frânează brusc. Printr-o astfel de manevră se dă posibilitatea să coboare, golind parţial sau total autobuzul, celor care călătoreau până aici. Altfel, cei ce urmau să coboare s-ar fi întâlnit fatalmente cu cei ce voiau să urce. Evident, fără a mai avea răbdare să coboare ceilalţi. Impactul dintre cele două mulţimi putea avea efecte catastrofale asupra autobuzului.

În 99% din cazuri, autobuzul rămânea fără partea din spate, făcută ţăndări în confruntarea dintre cele două puhoaie.

La fel de important, manevra contribuia la micşorarea potenţialului devastator al mulţimii din staţie. Văzând că autobuzul a oprit, totuşi mulţimea îşi recapătă speranţa şi o rupe la fugă spre locul respectiv. Alergând pe rupte, lovindu-se, înjurându-se, călătorii îşi mai pierd din energia colosală strânsă pe parcursul aşteptării.

Chiar dacă nedorită, alergarea celor trei sute de metri e, totuşi, o întrecere. Cei care ajung primii nu mai sunt atât de furioşi, încântaţi că i-au întrecut pe ceilalţi.

Desigur, toate acestea nu transformau o mulţime de gradul zece într-una de gradul zero, corespunzând unui singur călător pe care şoferii, oprind în staţie autobuzul gol, îl invită să se urce.

Ele reuşeau însă până la urmă să coboare cu câteva grade potenţialul devastator al mulţimii.

Zis şi făcut.

Huruind înfricoşător, aruncând trombe de fum albastru, înecăcios, pe toate găurile, nu numai pe ţeava de eşapament, autobuzul se năpusti în cei din mijlocul Bulevardului (aceştia săriră într-o parte şi-n alta, cum era de aşteptat), trecu pe lângă staţie în viteză şi, după trei sute de metri, frână brusc, atât de brusc că i se desprinse o tablă din spate.

După câteva clipe de descumpănire, mulţimea îşi reveni şi o luă la goană spre autobuz. Înainte de a apăsa pe butonul de deschidere a uşilor, Fane Ghiniţă îşi îngădui să se uite în oglinda retrovizoare. Aşa cum învăţase la şcoală, de cum o rupse la fugă mulţimea îşi pierduse masivitatea înfricoşătoare. După primii 50 metri, alcătuia deja o coloană. O tânără zveltă, cu cizmuliţe de import şi o blană albă, ieşită la spălat, alerga graţioasă, ţinându-şi căciuliţa cu mâna. O doamnă care se ţinea bine, în ciuda vârstei, secondând-o, se lupta din greu cu fusta strâmtă, care o împiedica la alergat.

Un tânăr cu fes alerga zvârlind din picioare ca un mânz.

În spatele lor, pe la mijlocul cohortei, totuşi, se târa grabnic pe asfalt, dovedind o iuţeală surprinzătoare, un tip cu amândouă picioarele retezate.

Gata!

Nu mai putea întârzia.

Fane Ghiniţă apăsă pe butonul uşilor. Să se deschidă toate trei, şi cei ce voiau să coboare să se rostogolească pe trotuar, golind parţial autobuzul. Când avea să ajungă la autobuz, mulţimea trebuia să găsească toate cele trei uşi deschise.

Dar toate, absolut toate - ţinuseră să precizeze toţi cei ce le vorbiseră despre potenţialul devastator al mulţimii. Dacă doar una e deschisă, Doamne fereşte!, mulţimea se enervează atât de tare, încât, nu de puţine ori, în loc să coboare urcă brusc pe scara potenţialului devastator.

Numai că uşile nu se deschideau, deşi el apăsase nu o dată, ci de zece ori. Cei dinăuntru zbierau ca apucaţii, văzând îngroziţi cum mulţimea care voia să se urce se apropia ameninţător.

Şi-n timp ce el apăsa pe buton, mulţimea ajunsese la autobuz în întreaga-i pornire spre devastare. Ceea ce se pierduse pe parcurs se recuperă rapid la întâlnirea cu uşile închise. Pentru că nu se mai punea problema urcării pe uşi, mulţimea se năpusti asupra autobuzului, dându-l de-a dura de câteva ori. După care, răcorită, se urcă pe podeaua devenită acoperiş şi se aşeză comod între roţi.

Deşi fură numeroşi călători răniţi, doar Fane Ghiniţă muri, lovindu-se cu tâmpla de volan în cădere.

Sacrificiul său n-a fost însă zadarnic.

În decembrie 1989, serviciile secrete străine studiară atente acest moment uitat nu numai de lucrătorii RATB, dar şi de bucureşteni.

Învăţăturile desprinse din această cercetare fură aplicate cu brio la mulţimea strânsă în 22 decembrie 1989 în Piaţa Comitetului Central.

O mulţime care ajunse astfel, în câteva clipe, la gradul 10 pe scara potenţialului devastator.