Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aveam 24 de ani şi tocmai mă mutasem dintr-o locuinţă închiriată în alta. Era miezul nopţii şi, când am intrat în patul în care urma să dorm pentru prima oară, mi-am dat seama că nu aveam pernă! Pur şi simplu, nu aveam nici măcar pernă. Eram după o despărţire, pe care o alesesem fără dubii, aşa încât abandonasem toate lucrurile, dar mai ales cărţile pe care le cumpărasem din adolescenţă cu mare trudă şi poeziile pe care le scrisesem până atunci.
La celelalte lucruri nu mă gândisem până-n seara în care am avut revelaţia că mă mutam dintr-o casă în alta şi aveam doar o punguţă cu lucruri de schimb şi un copil mic. Singura mea certitudine atunci era slujba de la Evenimentul Zilei. În rest, totul era incertitudine, nelinişte, singurătate şi debusolare. Lipsa pernei a trezit în mintea mea un şirag de aduceri-aminte. Gândurile şi trăirile interioare pregnante pe care le avusesem încă din copilărie s-au ivit în conştiinţă şi, în paralel, experienţele de viaţă care le confirmau. Întâi fuseseră trăirile, unele frumoase, altele pline de suferinţă, şi apoi fuseseră întâmplările. Apoi, perioadele de profundă deprimare se suprapuneau cu cele mai rele întâmplări de viaţă.
„Gândurile tale ţi-au creat realitatea”, îmi spunea ceva din mine. Fumam într-o singurătate voluptuoasă şi înţelegeam cu întreaga fiinţă că, dacă vreau să ies din dezastrul în care mă adusesem, trebuia să schimb modul meu de a gândi. Am decis în seara aceea să ies din casă în ziua următoare ca o fiinţă nouă. Mi-am scris într-un jurnal cum avea să fie „noua EU”. În locul tristeţii adânci care-mi ieşea din privire, să aşez un zâmbet frumos. În loc să pretind că nimeni nu mă plăcea, să fiu prima care admiră şi observă lucrurile plăcute la alţii. În loc să spun că nu am prieteni, să fiu prima care dovedeşte prietenie. În loc să afişez o faţă mohorâtă şi să mă prefac că nu văd oamenii care trec pe lângă mine, mi-am spus că ar fi fost mai bine să mă deschid, să pun o întrebare, să fiu prima care spune „bună ziua” şi întotdeauna să spun „mulţumesc”! Am decis să „las lucrurile pierdute” în trecut, oricât de legată eram de ele sufleteşte. „Voi scrie alte poezii şi voi face alte lucruri”, am gândit şi – prin aceasta – am păşit într-o stare energetică nouă şi într-o experienţă interioară şi exterioară diferită.
Chiar din prima zi în care am ieşit în lume zâmbind, am constatat cu uimire că ceilalţi îmi răspundeau zâmbind. Cât eram de deschisă eu, atât erau deschişi şi alţii. Lumea modificată a gândurilor şi a sentimentelor mele modifica lumea exterioară. În acea perioadă am recitit Biblia şi nişte „ochi de lumină”, care s-au trezit în mine, au citit în aceleaşi cuvinte alte şi minunate înţelesuri. Viaţa mă uimea continuu, oamenii mi se păreau mai buni şi mai frumoşi, situaţiile şi întâmplările existenţei mă tulburau adesea printr-o uluitoare sincronicitate. Sigur că viaţa mi-a adus noi şi noi urcuşuri şi mari coborâşuri. Mari suferinţi, pierderi şi provocări au trecut prin mine şi peste mine, dar înţelegerea faptului că nu, „nu sunt doar o moleculă de carbon”, cum mi-a spus într-o zi un doctor despre fiinţa umană, m-a dus pe un drum al căutării de sine, spre nevoia de a înţelege ce sunt, cine sunt şi ce rost am pe lume.
Cred cu toată fiinţa că nu suntem doar molecule de carbon, cred că sentimentele noastre nu sunt doar reflecţia unor combinaţii întâmplătoare de substanţe chimice, cât faptul că spiritul animă toate formele, toate substanţele şi întreaga existenţă. Cred că suntem fiinţe spirituale, care au o aventură – numită „existenţă” – într-un corp fizic. Cred că această fiinţă spirituală zâmbeşte sau plânge în noi, ca o consecinţă a alegerii noastre de a zâmbi sau a plânge. Ceea ce alegem noi este îngăduit, încuviinţat şi manifestat, iar pentru mine întrebarea este: „Ce alegem?”. Ce vrem, de fapt? Ce alegere ne poate ajuta să ieşim din deprimările inerente condiţiei umane? Ce alegeri ne pot sprijini în demersul nostru de a iubi, a înţelege şi a trăi viaţa, înţelegând că chipul ei devine – nu în totalitate, căci şi cei din jurul nostru creează şi ne pot determina în multe privinţe, dar în părţile sale esenţiale – chipul minţii şi al sentimentelor noastre? A ne întoarce privirea către felul în care gândim lumea, conştienţi de faptul că ea poate deveni o reflecţie a acestor gânduri, înseamnă a privi cauzele, a le înţelege şi a le recunoaşte în noi. Iar asta ne ajută să dăm vina mai puţin pe alţii pentru ce ni se întâmplă şi să trăim mai responsabil, gândind responsabil.
P.S.: Răspund prin acest articol acelora care se întreabă la ce foloseşte ceea ce scriu. Cândva mi-a folosit mie însămi să găsesc „scrieri asemănătoare” şi de aceea cred şi sper că le foloseşte şi altora.
Citește pe Antena3.ro
