Nazismul si comunismul au fost doua uriase experimente sociale, ambele alternative la capitalism, si care si-au vadit foarte curand caracterul criminal. Sa nu ne facem iluzii: ambele isi au radacinile in fondul primar agresiv, nelinistit, dostoievskian al sufletului omenesc, acelasi la mujic si la intelectualul cel mai rafinat. Germania, tara cea mai dezvoltata a anilor â20-â30, si Rusia, tara cea mai primitiva, le-au cazut victime. Victime, vorba vine. Victime si calai in acelasi timp. Caci acesta e adevarul: ambele miscari au avut un larg sprijin popular. Atat Hitler cat si Stalin au fost adulati de popoarele pe care le decimau. Sistemele criminale pe care ei le-au construit au desfigurat, in grade diferite, legea morala pe care orice om o interiorizeaza de-a lungul vietii, bazata pe valori crestine, valorile moderatiei, ale tolerantei, ale dragostei de semeni.
Nici unul dintre aceste sisteme, o data dovedite criminale de istorie, nu s-a putut reforma din interior. Denazificarea n-a fost o initiativa germana, ci a fost facuta de catre puterile care-au zdrobit Germania in razboi. Doar o mana de asasini a platit pentru punerea pe foc a lumii de catre germani, a doua in decurs de cateva decenii. Cum si-ar fi facut germanii propria denazificare? Probabil ca deloc. Probabil ca i-am fi vazut pe Himmler si pe Göring sefi de partide politice, negand cu nerusinare legaturile cu SS-ul si cu partidul national-socialist. Cum s-a facut decomunizarea in Uniunea Sovietica, dupa prabusirea comunismului? Simplu: nu s-a facut deloc. N-a platit nimeni pentru ororile inimaginabile petrecute in saptezeci de ani de comunism. Fosti sefi ai KGB-ului si-ai PCUS-ului sunt azi in cele mai inalte pozitii in stat. Cum au platit khmerii rosii pentru genocidul contra propriului popor? Pol Pot a murit in patul lui, in pace, regretat poate de destui cambodgieni. Asa se scrie istoria: popoarele cazute in nebuniile ideologice cele mai cumplite sunt atat de slabite de boala, atat de contaminate, atat de naclaite in mizeria si turpitudinea generale, incat nu se pot vindeca singure. Cine sa faca, la noi, dintre noi, deosebirea, fie si bazata pe documente, dintre cei care-au fost vectorii sistemului comunist si cei care doar l-au suportat? Cine a putut ramane, timp de patruzeci de ani, atat de curat incat sa poata fi, azi, o instanta credibila? De fapt, curba in clopot a colaborarii romanilor cu fostul sistem, inclusiv cu inima lui, Securitatea, e o scala de griuri, cu o infima zona neagra si o infima zona alba la margini, iar la mijloc o magma nediferentiata, ca o carpa de vase spalacita: cei care-au acceptat sistemul, care i s-au adaptat, care-au supravietuit in conditii vitrege, ca niste plante clorotice, pipernicite. Toti acestia sunt loviti azi de o amnezie afabila: n-au fost membri PCR si n-au colaborat cu Securitatea (decat asa, ca intr-un vis tot mai sters...). In consecinta, doar intr-o doara, ca inca o idee aruncata intr-un brainstorming national, ma-ntreb daca, din momentul intrarii in Uniunea Europeana, n-ar fi mai bine, mai curat, mai eficient ca toate dosarele fostei Securitati sa fie predate unei comisii europene care sa delimiteze obiectiv zona de negru pur a societatii noastre si s-o aseze sub incidenta legii. In definitiv, sa ne amintim un fapt: candva romanii au comis gestul, aparent la fel de nepatriotic, de a apela la un principe strain. El s-a dovedit, desi neamt, cel mai mare roman din istorie.