O "revanşă" a fiziocraţilor

Încălzirea globală are efecte devastatoare asupra unor terenuri (erodare, deşertificare), afectează surse de apă potabilă. Încet-încet, redescoperim valoarea economică a pămîntului, presiunea teribilă a randamentelor descrescătoare.

Un curent interesant în istoria gîndirii economice este reprezentat de fiziocraţi, care şi-au propovăduit tezele cu circa 300 de ani în urmă. Cel mai de seamă exponent a fost Quesnay, doctor la curtea regelui Ludoviv al XV, care a avut discipoli pe Turgot (devenit ministru de finanţe) şi Mirabeau bătrînul. Quesnay, care l-a influenţat considerabil pe Adam Smith (considerat a fi părintele ştiinţei economice prin lucrarea "Avuţia Naţiunilor" – Wealth of Nations), este faimos pentru un tabel ce descrie fluxurile activităţii economice şi care te duce cu mintea la modelele de echilibru general ale lui Leon Walras si Wilfredo Pareto. Fiziocraţii sînt de asemenea cunoscuţi pentru expresia "laissez faire, laissez passer...", ca ilustrare a virtuţilor mecanismelor de piaţă.

Dar ce m-a făcut să îmi aduc aminte de fiziocraţi este locul central pe care pămîntul, alias agricultura, îl are în concepţia lor. Este neîndoielnic că ei au greşit în mod fundamental considerînd industria ca o activitate parazitară, în raport cu agricultura; ei nu au anticipat dezvoltarea extraordinară a industriei în secolul al XVIII-lea şi în secolele următoare; nu au sesizat revoluţia industrială ce prindea avînt. Dar greşeala lor conţine un element cu mare relevanţă pentru urmaşii lor, pentru contemporani. Mă refer la valoarea economică a pămîntului.

Cît timp agricultura a fost ocupaţia de bază, utilitatea pămîntului era precumpănitoare. Pe măsură ce comerţul şi, apoi, industria şi serviciile s-au dezvoltat tot mai mult, ponderea agriculturii în valoarea activităţii economice s-a diminuat pe măsură. Despărţirea de pămînt a celui care lucrează, sau a proprietarului de active (capital), a adus în discuţie şi realitatea economică "randamente crescătoare". Acestea din urmă au extins enorm gama posibilităţilor de producţie şi consum. Aici un rol covîrşitor l-au jucat progresul tehnic, folosirea unor surse de energie noi, capacitatea organizaţională tot mai bună. Revoluţia industrială din Anglia este cea care a născut, este de presupus, încrederea în permanenţa progresului tehnic – ceea ce poate fi echivalată cu optimism tehnologic. Previziunile sumbre ale pastorului Malthus (pentru care resursele de apă şi hrană erau limitate în faţa exploziei demografice) au fost în timp infirmate.

Spectrul lui Malthus şi, în spatele lui, al fiziocraţilor (care pun accentul pe pămînt, ca resursă limitată) a revenit cu cîteva decenii în urmă, cînd preţul ţiţeiului a crescut de cîteva ori pe fondul crizei politice din Orientul Mijlociu şi dorinţei ţărilor arabe de a obţine mai mult din renta de exploatare a unei resurse energetice epuizabile. În deceniul 8 al secolului trecut, un raport al Clubului de la Roma a făcut mare vîlvă, ca şi modelele echipei profesorului Jay Forrester de la MIT. Se vorbea atunci despre "Limits to growth" (limitele creşterii). Tot atunci s-a vorbit despre nevoia de creştere stabilă (steady growth), care să ţină cont de resursele limitate ale planetei. Dar, iarăşi, optimismul tehnologic
a avut cîştig de cauză.

Ce se întîmplă de cîţiva ani pe piaţa energiei, a resurselor de bază, a readus în actualitate viziunea pesimistă a lui Malthus. Iar criza alimentelor ce a căpătat virulenţă în ultimul an (cînd preţul la alimente de bază s-a dublat) aduce în proeminenţă chestiunea pămîntului agricol. Încălzirea globală are efecte devastatoare asupra unor terenuri (erodare, deşertificare), afectează surse de apă potabilă. Încet-încet, redescoperim valoarea economică a pămîntului, presiunea teribilă a randamentelor descrescătoare. Astfel, precum Atlas (care avea nevoie să simtă picoarele pe pămînt) oamenii sînt forţaţi de circumstanţe să reevalueze utilitatea pămîntului agricol.

În plus, oricît am crede în progres tehnologic raţiunea ne obligă să punem în balanţa judecăţilor noastre raritatea resurselor (epuizabilitatea lor). De aceea, o dimensiune a mesajului fiziocraţilor privind pămîntul (agricultura) are relevanţă pentru noi, azi.

România are mult pămînt agricol, de foarte bună calitate. Acest pămînt este un bun strategic şi trebuie să avem un cuvînt greu de spus în rediscutarea reformei politicii agricole comune în UE (alături de francezi, polonezi, unguri, spanioli, italieni etc.).