Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pesemne ca lumea are doar in foarte mica masura legatura cu oamenii. In vreme ce noi suntem repede trecatori, viata lumii e lunga, poate chiar vesnica. Dar nu peste tot poti fi sigur de lucrul acesta, ci numai in anumite locuri. Manastirea Rasca de la portile Bucovinei este un asemenea loc. Trebuie spus, inainte de orice, ca de aici izvoraste toata Moldova. La Rasca a facut Bogdan Voda, intemeietorul, primul popas pentru rugaciune, si-a crescut din rugaciunea sa intaia manastire a tarii. Peste aceasta s-a zidit mai apoi o alta si, tot asa, pana la manastirea de astazi, sub talpile careia sunt ingropate celelalte, cu vietile slujitorilor lor cu tot. Tocmai de aceea poti fi cat se poate de sigur de prezenta vesniciei aici. Dincolo de zidurile manastirii este posibil ca lumea sa se sfarseasca intr-o zi, nu insa si inauntrul lor, unde primul sentiment care il incearca pe cel venit dinafara este c-a ajuns intr-un loc unde timpul nu exista, desi acesta continua sa curga. Dovezile curgerii lui sunt barbile albe ale catorva calugari. Cel mai batran dintre calugari este un stejar, nu un om. Stejarul acesta pastreaza in memoria sa tot ce s-a intamplat in ultimii 300 de ani la Rasca. Sa tot stai de vorba cu el si sa-i poti intelege povestile! Parintele staret Mihail Balan, in ciuda varstei sale inca tinere, le intelege. Stejarul, zice domnia sa, a avut norocul de a-i cunoaste pe Kogalniceanu, pe care stapanii vremii l-au trimis sase luni in surghiun la Rasca, precum si pe Eminescu, care a scris, chiar la umbra lui, poezia Singuratate.
Pare greu de crezut, dar se poate trai departe de nemernici si nemernicie. Este taman ceea ce ti se intampla daca ramai peste noapte la Rasca. Mai intai auzi aerul spunand un cantec, ajutandu-se pentru asta de toaca ce da ocol bisericii in bratele unui monah foarte tanar. Bucuria pare sa se amestece cu tristetea in cantecul acesta. E ceva despre vietile noastre si despre vesnicia care le trece prin preajma, atingandu-le uneori. Rasuna apoi glasul unui clopot, care te face sa intelegi ca este vorba si despre Dumnezeu. Dupa care vezi cum vine seara, coborand din cer pe scara virtutilor pictata pe zidul exterior al bisericii. Apoi se lasa o tacere adanca peste lume, atat de adanca, incat poti auzi talpa de inger cum calca pe aer! E un inceput de dovada ca-ti poti auzi sufletul. Si-ti vine sa privesti afara pe fereastra chiliei in care dormi. Si chiar te ridici din pat si privesti. Il vezi pe domnul Eminescu stand de vorba cu stejarul. Si-i vezi pe sfinti cum coboara din icoane si ies pe poarta manastirii ca sa dreaga ce se mai poate drege din lumea in care care traiesc oamenii, si pe care o strica ei insisi, zi de zi. Si-auzi ceva in departarile cerului. E Dumnezeu care rade.
Rade si parintele Mihail cand ii povestesc dimineata. Asa este, zice. Si eu ma mir de norocul de a trai in afara timpului vreme de-o zi. Si le multumesc in gand colonelului Laurentiu Hopu, seful scolii de jandarmi din Falticeni, si maiorului Ionut Zama, din cadrul aceleiasi scoli, care m-au adus aici, unde vin ei insisi deseori pentru a-si reimprospata dragostea de oameni si frica fata de Dumnezeu.
Aerul se pune din nou pe cantat. Plec, si vesel, si trist, de la Rasca. Vesel, ca am fost pentru o noapte acasa. Trist, pentru ca ma indrept spre nicaieri.
Citește pe Antena3.ro
