Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Emoţia pe care o stârneşte în România intenţia prefectului de Bucureşti de a trece o lege pentru stârpirea câinilor fără stăpân este mai puternică decât iniţiativa preşedintelui de a modifica radical Constituţia.
Se vede clar că sufletul românului ştie să discearnă între bine şi rău; el se aprinde imediat pentru o cauză cu adevărat importantă în devenirea neamului.
Maidanezii au avocaţi buni: ONG-uri prospere în patru lăbuţe, cu suport planetar, fonduri accesate la Bruxelles mai uşor decât cele pentru autostrăzi sau canalizare. Patrupedele nimănui au părinţi care i-au adoptat la fiecare scară de bloc şi care se luptă pentru drepturile lor pe toate canalele de ştiri. Marea operă a prefectului Atănăsoaie sunt convins că va eşua.
Va fi atacată vehement la CEDO, la Haga, la ONU, iar Curtea Constituţională va elibera jivinele prinse pentru eutanasiere. Iniţiatorul va fi blestemat, se va alege cu titulatura de fascist, poza lui va fi pusă la stâlpul infamiei, unde vor fi duşi lătrătorii să se uşureze în semn de dispreţ suprem.
Le dau celor supăraţi perfectă dreptate. Ce? Am terminat toate treburile în ţară ca să ne apucăm de sortarea câinilor? Prietenul cel mai bun al omului, cel care sfâşie copilaşii lăsaţi să umble liberi prin parc, purtătorul de rabie şi plin de jigodie nu poate fi stârpit. Trebuie protejat, tratat. Redat societăţii, pus să vegheze somnul orăşenilor cu urlete la lună. Mult mai prost poziţionaţi în preocupările spiritelor înalte, ale politicienilor care au pâinea şi cuţitul, sunt oamenii. Oamenii în general. Pentru protecţia acestei specii pe cale de dispariţie în România profundă nu prea mai sare nimeni. Dimpotrivă!
Toate sunt făcute de la un timp parcă potrivnice vieţii normale. Sunt stabilite norme zilnice de calorii care asigură supravieţuirea câinilor în adăposturi. Guvernul a găsit peste 100 de milioane de euro pentru a mai reduce suferinţa găinilor înghesuite şi a porcilor puşi la îngrăşat. Pentru trecerea lor unde nu sunt durere, nici întristare şi nici suspin se stabilesc norme drastice pe timp de zi şi, pentru ca noaptea să le fie plină cu vise, se stinge becul!
Aceste practici sunt evident luate din realitatea socială, dar greu puse în practică. Nu înţeleg de ce nu se pune stavilă la înghesuiala de la ofertele de serviciu pentru şomeri? Nu pot fi dizolvate nemulţumirile cu gaze lacrimogene, să fie sparte aceste adunări cu mii de oameni? Nu ar trebui o lege pentru rarefierea traficului, o alta pentru interzicerea supraaglomerării în autobuze şi în metrou? Nu ar fi normal să aplicăm oprirea automată a iluminatului pe timp de noapte, ceea ce ar duce automat la reducerea facturilor la întreţinere? De ce nu se îndreaptă vehement ONG-urile şi spre protecţia oamenilor fără stăpân?
De ce solidaritatea are limite nefireşti atunci când trebuie să ne apărăm semenii?
Când un om muşcă un câine, ştim, este o ştire. Atunci când ne muşcăm între noi pentru câinii care ne muşcă, totul devine doar o problemă de supravieţuire.
Ei sau noi? Mai bine maidanez decât cetăţean!
