Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Prin vietile noastre respira si trec oameni a caror valoare a inaltat, poate, temelia unei natii, a unui popor si chiar a umanitatii. Inventatori, poeti, romancieri, oameni politici, oameni de afaceri inspirati, filozofi sau muzicieni ne sunt vecini, amici, prieteni, cunoscuti sau vecini in acelasi timp si in aceeasi istorie, dar pe care nu-i vedem clar. Nu avem ochelari asa de largi, de generosi si de frumosi de vazut valorile si – din pricina asta – recunoastem valoarea unui om de indata ce nu-l mai avem. Recunoastem frumusetea cand dispare, ne lipseste lumina cand e intuneric, recunoastem valoarea cand pentru cel care a ne-a fost “vecin in vreme' nu mai inseamna nimic.
A recunoaste valoarea unui om la timp nu-i chiar asa de simplu; pentru asta avem nevoie de calitati psihice si, mai ales, de o generozitate a perceptiei. Sa vedem frumosul avem nevoie de ochi frumosi, avem nevoie sa cunoastem ce-i frumusetea in trairile noastre. Avem nevoie de un anumit tip de cultura, de un exercitiu sanatos de blandete, de apreciere, recunostinta, de viziune si de intuitie pentru ca privirea existenta in perceptia noastra sa se cizeleze si sa poata detecta modelul de valoare. Degeaba ar sta valorile cocotate pe garduri, degeaba talentele s-ar insirui in fata ochiului ca ciupercile dupa ploaie, degeaba ni o-ar aseza si la usa soarta pe cei mai buni dintre oameni daca in mintea si-n istoria noastra interioara nu avem organ pentru a vedea, a simti si a intelege! Absenta acestui organ care ne face constienti de ceea ce este azi si acum langa noi valoros, de ceea ce ne-ar sfasia si ne-ar lasa goi daca am pierde face sa nu apreciem la timp, sa nu iubim la timp, sa nu intelegem la timp si sa suferim pentru ca am sarit inconstienti peste darul ce ne-a stat aproape, fara sa-l putem vedea.
Noi suntem constienti de valoarea unui om abia cand nu mai este langa noi, cum bine spune Ducu Bertzi intr-un cantec romantic: “Abia cand a plecat plangand si n-a mai fost a mea/ M-am indragostit numai de ea'! Oare este acesta un blestem omenesc, oare-i ceva de neschimbat in absenta organului care poate vedea iubirea la vreme, valoarea la vreme, frumusetea atunci cand este prezenta? Iar cunoasterea spirituala spune “nu', categoric nu-i un blestem, cat o alegere si o situatie pe care o putem evita. Lipsa organului pentru perceptia valorii se poate ascunde in faptul ca noi avem tendinta spontana si inconstienta de a ne concentra asupra negativului, a raului, a umbrei. Campul constiintei ni se ingusteaza si, pentru ca vedem prea mult uratul, nu mai avem ochi pentru frumos. Pentru ca vedem prea des raul, nu mai avem organ de vedere al binelui. O problema de concentrare mentala ar putea sta la baza incapacitatii umane de a aprecia valoarea la timp, iar asta prejudiciaza sufletele celor de langa noi, dar – mai ales – ne intoxica intreaga experienta de viata. Pentru ca lucrurile asupra carora ne concentram tind sa ne urmeze, iar modelul raului se intrupeaza in fata ochiului care-l priveste intens, concentrat si cu patima. Raul se inmulteste pentru ca-i prea intens privit, uratul se extinde pentru ca-i prea mult prezent in mintea noastra. Din pricina asta, binele ne scapa printre degete si noi sfarsim prin a vedea absenta lui abia dupa ce a plecat. De aceea nu avem nevoie de ochelari pentru distanta sau pentru apropiere, ci de ochelari interiori pentru vazut “la timpul potrivit'.
