Ordinea anunţată, dezordine asigurată

Marca emblematică a actualei guvernări este prăpastia. Înainte de a face pasul greşit şi a cădea în pră­pastie ştii cine eşti, ce e viaţa şi cum ţi-o ordonezi. O dată ce cazi în  pră­pastie te stăpâneşte o absolută dezordine. La fundul prăpastiei s-ar putea să fie lipsirea definitivă de ordine şi dezordine. Neantul. În poli­tica de guvernare a ultimilor doi ani, ea este diferenţa între cuvinte şi fapte, între demagogia arogantă şi realitatea ameninţătoare, între anunţatele asumări a răspunderii şi irespon­sabilitatea actelor concrete de guver­nare. Şi totuşi, guvernul propriu-zis, în existenţa lui pentru sine, nu pare o adunătură dezordonată, ci mai degrabă o conspiraţie. Nu a unor convingeri şi scopuri nobile, ci a unor interese, nu a celor publice, evident, ci a celor private, nu ale celor mulţi, evident, ci ale lor, personale. Dezordinea acumulată de guvernare e o lipsă de logică ce are logică.

Cum a ajuns România un fel de laborator de experimente ale noilor politici financiar-economice care sfârşesc – cel mai des – în politici antisociale? Cum a ajuns România o ţară în care o majoritate a cetăţenilor capabili de muncă ar dori să o părăsească? Strategiile susţinute cu argumente sofisticate ale celor care propovăduiau acum doi ani necesitatea suferinţelor pentru corectarea unor dezechilibre au sfârşit cum se vede într-un mare eşec. Împrumuturile de stat, de la FMI şi bănci private, nu au adus vreo îmbunătăţire a stării economice. N-avem nici creştere economică, nici vreo direcţie de dezvoltare a economiei naţionale în derulare. Avem o prăbuşire a investiţiilor străine directe în economia României. Creditarea economiei a rămas extrem de redusă, zecile de mii de falimente ale întreprinderilor autohtone constituind o dramatică mărturie. Politica monetaristă asociată strâns aceloraşi politici de mari împrumuturi, care anunţa o inflaţie de 3,5% pentru 2010, sfârşeşte într-un nemilos rezultat real de 8%. În schimb, spre exemplu, profitul net la 1 leu încasat de cel mai mare distri­buitor de combustibil a crescut în aceiaşi doi ani de la 6 bani la 26 de bani,  fără ca vreuna dintre instituţiile abilitate ale statului să intervină atât în interesul consumatorilor, cât şi al eco­­­­nomiei. Aşa-zisele politici de auste­­ritate, în care ca şi alţii eu n-am crezut pentru că nu propuneau redre­sare, ci doar retezare, se voiau cu un maximum de plauzibilitate şi un mi­nimum de daune. A fost exact pe dos.

Spre deosebire de minciuni, ade­vărul cere dovezi care să-l susţină. Fiindcă toate dovezile, adică rezultatele înregistrate efectiv acum, sunt contrare obiectivelor măsurilor economico-financiare adoptate, am putea spune că declaraţiile de strategie pentru combaterea crizei au fost min­ciuni. Asemenea minciuni nu re­duc, ci dimpotrivă amplifică incredi­bil de mult dificultăţile inerente în în­cercarea de a stabili opţiuni viabile de politică naţională într-un context foarte dificil. Din nefericire, vechiul ada­­giu roman se confirmă tot la noi: "Ni­mic nu reuşeşte mai bine decât eşe­cul".

Înainte de declanşarea războiului din Irak, preşedintele american George W. Bush avea convingerea că Saddam Hussein poseda arme de dis­trugere în masă (ADM).  Însă, Hans Blix, inspectorul-şef al ONU pentru armament, punea întrebarea: "Putem fi 100% siguri de existenţa ADM şi să avem cunoştinţă 0% despre unde se află?". În recenta sa carte de memorii "Decision Points", G.W. Bush se scuză scriind: "Nimeni nu minţea. Cu toţii greşeam". La în­tre­­barea mea parafrazată: "Poate fi puterea actuală 100% sigură că duce o politică corectă şi să avem 0% dovezi că e corectă?". Răspunsul dum­nealor  cândva ar putea fi: "Nimeni nu greşea. Cu toţii mi­n­ţeam".  Vorba lui Goethe: "Putem co­­mite greşeli, dar nu să le con­struim".