Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
,,Soluția este asumarea adevărului că <
Firește, nu este singurul mesaj menit amendeze sever dar pe deplin întemeiat, scenariul triumfalist lansat de Francis Fukuyama în cartea sa despre ,,Sfârșitul istoriei și ultimul om’’.Carte pe care, pe drept cuvânt, mulți comentatori o consideră a fi mai puțin o analiză și mai mult o apologie a modelului neoliberal și al pieței libere,proclamate ca expresii complete și definitive ale reprezentării politice. Să ne amintim că, în 2013, Francois Lenglet punea, în cartea sa ,,Sfârșitul mondializării’’ acest sever diagnostic:,,Soclul mondializării financiare s-a erodat’’. Lansând, și el, un avertisment categoric:,,Ne aflăm în ajunul unei uriașe restructurări ideologice dintre acelea care nu survin decât o dată la două secole, ale cărei influențe se vor prelungi până în deceniile care vor urma’’.
Recunosc, predicția lui Francois Lenglet nu este nici singura , dar am apelat la ea dată fiind încărcătura sa emoțională cu totul aparte. Cât privește tema atât de sensibilă (pentru unii, poate, incendiară!) a ,,erodării soclului financiar al mondializării’’ avem în cartea lui Marc Roche ,,Istoria secretă a unul krach care durează’’(apărută anul trecut la prestigioasa editură Albin Michel), o excelentă radiografie a evenimentelor care au generat criza financiară, economică și, deloc întâmplător, pe cea politică izbucnită în ultimii ani ai deceniului trecut și ale cărei efecte dramatice bulversează și azi lumea.
Ar fi, însă , greșit și contra-productiv, dacă am limita abordarea crizei actuale doar la cauze ce țin,strict, de componenta mondializării financiare. Componentă esențială dar nu și unică, atâta vreme cât avem de-a face cu o criză de sistem, fiindcă , în ultimă instanță, sistemul economic și politic elaborat și pus în acțiune pe baza filosofiei supremației pieței, a ajuns în situația de a nu se mai putea controla, deci de a se autoregla. Criză de sistem, din care - așa după cum ne convinge și Andrei Marga în cartea despre care discutăm - nu se va putea ieși doar prin corecturi sau prin retușuri-fie ele și pe ici pe acolo, prin punctele esențiale-, ci numai printr-o nouă abordare, sau printr-o nouă ordine, ai cărei parametrii Andrei Marga îi schițează în acești termeni:,,Ordinea viitoare a lumii însemnă mai multe lucruri. Bunăoară, după euforia unificării din anii nouăzeci,Europa a intrat în criza exit-ului , ce nu se va opri fără o reorganizare cuprinzătoare. O reorganizare a economiei, luând în seamă nu numai reușitele, ci și consecințele dramatice ale globalizării, a început deja. Resursele naturale își schimbă prețul. Chestiunea legitimării crește în importanță, iar republicanismul democratic renaște. Discrepanțele sociale devin o temă importantă. Diferențele de dezvoltare revin pe agenda internațională. Puteri noi și-au făcut loc la masa deciziilor. Supraputerile, plurale, au intrat în raporturile unei geometrii variabile’’.
Avem, în această concentrată formulare, principalele jaloane ale analizei pe care Andrei Marga își propune (și reușește!) să o întreprindă pornind de la câteva repere care depășesc orizontul perioadei recente, fie chiar și pe cel al ultimului deceniu și care nu se limitează la spațiul geopolitic al Bătrânului Continent. De fapt, acest ambițios proiect, autorul l-a început odată cu publicare unor cărți: ,,Criza și după criză’’(2009), ,,Schimbarea lumii ’’,,Globalizare, cultură și geopolitică’’ (2013) sau ,, Ascensiunea globală a Chinei’’(2015). Avându-l ca model, după cum o recunoaște, pe Gheorghe Brătianu, cel care, încă în 1934, scria în ,,Probleme fundamentale ale politicii externe românești’’, aceste cuvinte de o nedezmințită actualitate:,,Oricât s-ar fi accentuat, în ultimii ani, internaționalizarea vieți statelor, oricât de mult s-ar fi strâns legăturile de interdependență economică de la un capăt la altul al globului, sunt margini înlăuntrul cărora voința națională nu poate fi îngrădită de nimeni’’.
Pentru a-și susține proiectul, autorul cercetează atent tarele genetice ale modelului neoliberal ;i care, acumulate în ultimele trei decenii și,mai cu seamă, nerezolvate la timpul potrivit, au condus la implozia sistemului. Implozie pe care analiștii o asociază cu ,,starea de haos’’. Asociere, dacă nu greșesc, anticipată de Ignacio Ramonet în a sa ,,Geopolitică a haosului’(1997), după care Alain Joxe a scris despre ,,Imperiul haosului’’(2004), pentru ca, prin 2015, Frederico Rampini să lanseze expresia ,,Vremea haosului’’, căreia i-a consacrat o extinsă analiză sub genericul,,călătorie în marea dezordine mondială’’. La rândul său, Henry Kissinger aprecia că există două cauze majore ale crizei – asaltul unor forțe care contestă valorile fundamentale ale lumii moderne(libertate, pluralism, concurență etc),respectiv tensiunile ce se manifestă în relațiile între superputeri- și care generează patru dimensiuni ale actualei situații:subminarea suveranității unor state, conexiunea lăuntrică dintre economie și politică, absența mecanismelor de consultare a superputerilor și ezitările politicii superputerilor hegemone. Andrei Marga adaugându-le,acum, alte două dimensiuni:noua migrație a popoarelor și slaba capacitate a unor state de a-și legitima o reprezentare proprie a suveranității , ceea ce le face vulnerabile în fața terorismului organizat.
Ducându-și mai departe raționamentul , Andrei Marga aduce în discuție și ,,nevoia de viziune’’, pentru asta el luând în calcul efectele , pe termen mediu și lung, ale slabei voințe sau,mai degrabă, ale incapacității unor decidenți politici de a promova programe de dezvoltare durabilă, fiind preferate improvizații și soluții de moment. Dar, așa după cum se demonstrează, pe larg și cu multe dovezi, în capitolul IV din cartea lui Andrei Marga, statele care au reușit să își definească și să pună în act viziuni care răspund intereselor lor majore sunt și cele care au acces sau sunt pe cale să acceadă la calitatea de principali actori ai Europei și ai lumii. Fiind vorba despre Statele Unite sau China, despre Rusia, Germania, Franța sau Marea Britanie, despre Israel, ca și despre state islamice, dar și despre statele emergente sau despre cele ale Europei centrale, adică despre Polonia și Ungaria. Rețin ca o notă esențială, definitorii ale acestor veritabile ,,studii de caz’’ caracterul lor nuanțat și comprehensiv. Vreau să spun că Andrei Marga nu operează cu o grilă reducționistă, cu un model procustian izvorât din intoleranțe de rit ideologic mai vechi sau mai noi. Dimpotrivă, el caută să înțeleagă mecanismele specifice în care fiecare dintre acești actanți își construiește propriile proiecte și face tot posibilul- și, nu o dată, mai mult decât posibilul!- pentru a-și își maximiza câștigurile, în funcție de resursele proprii, și de oportunități.
Citește pe Antena3.ro
Această disponibilitate de a înțelege lucrurile în esența lor, această deschidere, nu însemnă, însă, că Andrei Marga ar avea rețineri să își exprime rezerve sau chiar critici în cazul în care rezultatele analizei îi impun să o facă. Semnificative, în acest sens, sunt analizele în cazurile Turciei, Ungariei sau Franței Așa după cum autorul nu aderă necondiționat la anumite luări de poziție negativiste, unele chiar de largă și intensă circulație, cum ar fi cele privindu-l pe Donald Trump sau despre faimosul dosar Brexit.
Aceeași abordare nuanțată , dar exigentă, atunci când este cazul unei comparații între așteptări și realități, o susține Andrei Marga și în ceea ce privește impasul prelungit în care se află Uniunea Europeană. Impas la originea căruia s-ar afla, alături de o multitudine de factori cărora autorul le acordă atenția meritată, și această chestiune despre care se discută , cred, cu o prea mare timiditate. Dar despre care Andrei Marga are perfectă dreptate atunci când nu ezită să spună lucrurilor pe nume:,,Nu cumva se trăiește deja ceea ce câțiva gânditori europeni de prim plan anticipau- faptul că elita instituționalizată a Europei nu mai are anvergura profesională și civică de altă dată?Nu cumva în frunte ajung șefi, poate unii manageri, dar prea puțini lideri, iar șefii înșiși confuzionează perspectiva răspândind impresia că nu există alternative?’’
Întrebare pe care, mutatis mutandis, tot Andrei Marga o pune și atunci când abordează cazul României din perspectiva a ceea ce, pe deplin întemeiat, numește ,,nevoia reprofilării’’:,,S-a ajuns- notează cu amărăciune Andrei Marga- la mediocrizarea consecventă a ocupării funcțiilor publice și la diletantocrație, care nu aduc nimic bun.Din socialismul oriental s-a trecut la post comunism, apoi la neoliberalism, pentru ca înaintarea să se împotmolească în amatorismul organizat’’. Aceasta fiind, să o recunoaștem, una dintre cauzele principale ale împrejurării că, nu întotdeauna, vocea României se face auzită în confruntările de poziție sau în dezbaterile de major interes purtate în Uniunea Europeană și,desigur, nu numai acolo. Fiindcă nu cred că putem vorbi despre o diplomație profesionistă și devotată Interesului Național atâta vreme cât un președinte de funestă amintire numește ministru de externe pe cel care, ambasador fiind într-o mare capitală europeană, a obținut un rușinos record la vot la alegerile prezidențiale din 2009, pentru ca, peste încă cinci ani, un diplomat de carieră și universitar de prestigiu să demisioneze din funcția de ministru al Afacerilor Externe ca urmare a unor acuze inventate.
Nu aș vrea să se înțeleagă de aici că Andrei Marga este doar un observator exigent și doar un critic al unor stări de fapte. Dimpotrivă, cu precădere atunci când abordează acutele confruntări care marchează, și în această perioadă Uniune Europeană, dar, în egală măsură, atunci când discută , la obiect și cu dovezi, despre marile provocări cu care se confruntă România și diplomația românească, el avansează, și într-un caz și în altul, seturi substanțiale de propuneri menite să ajute la detensionarea situației. Propuneri despre care, dată fiind semnificația lor deosebită, aș dori să discut, cât mai curând, într-o abordare aparte. Așa încât, de dorit ar fi ca sugestiile sale să primească răspuns în aceeași notă de bună credință și de seriozitate, sub însemnele a ceea ce Andrei Marga numește ,,răspunderea politică’’. ,,Lumea – scrie el- s-a umplut din nou de nemulțumiri, dificultăți și decizii greșite. A devenit riscantă obișnuința cu orientări și decizii greșite. De la sine nu se modifică aproape nimic-oricum nu realități instituționale. Trebuie ca cineva să-și asume răspunderea, în primul rând de a gândi și vorbi’’.
Solidă în arhitectura sa , densă, consistentă și, mai ales, convingătoare, cartea lui Andrei Marga face dovada vocației cărturarului român de a vedea, de a se întreba și de a spune. Evident, Adevărul!
