Orgoliu la conserva

Sambata dimineata e un moment bun pentru o marturisire a pacatului: am cheltuit pe masini mai mult decat imi puteam permite. De fiecare data am ales un model mai scump si mai performant decat capacitatea cilindrica a contului din banca.

Si, bizar, de fiecare data am constatat un lucru: masina s-a platit pe sine. Si m-a adus la statutul la care se afla, deja, ea.

Nu stiu cum s-a intamplat asta - evident insa ca invelisul asta pe patru roti are un efect psihologic intens asupra omului. Mult mai intens decat hainele sau bijuteriile, cartile si povetele parintilor ori incurajarile sefilor.

Dar sa va povestesc: am cumparat mai intai o masina confortabila si m-am simtit si eu in largul meu. Am luat una mai mica si m-am simtit neimportant si usor de trecut cu vederea la avansari si prime. Am cumparat una mai scumpa decat casa in care stateam si dintr-o data am urcat in stratosfera in care se invart pasarile acelea mari de prada cu nume grele: dl. Director, dl. Presedinte, dl. CEO... Stiam ce simt oamenii aceia, pentru ca macar doua ore pe zi stateam in acelasi mediu cu ei: o masina premium, cu scaune ca fotoliile ministeriale si aer conditionat pe care nu-l auzi, nu-l vezi, doar te miri ce placuta e atmosfera. Evident, am trecut si prin experienta tragica a distrugerii acestei masini, cand am ramas, cateva saptamani, pe jos. Inger cazut, pieton pitic, ganganie. Cam asa am si performat la slujba in acea vreme. Dupa aceea am mers cu o masina de imprumut, mai mare, mai grea si mai scumpa decat si-au putut imagina generatii intregi de stramosi, incepand cu Decebal. Aici imi era clar ca sunt un impostor, insa cu tupeu si ostentatie m-am purtat ca si cum era a mea si o meritam...

Prea multe marturisiri personale intr-un articol de pagina economica? Ajung totusi undeva important pentru noi toti: boala asta a masinilor e una cu accente de epidemie. Piata auto s-a supraincalzit la rosu: pentru anumite modele mai scumpe, unde producatorii aloca de obicei cote importatorilor, romanii trebuie sa stea deja la coada. La fel si la cele mai ieftine, unde productia se lupta sa tina pasul cu cererea. In destule cazuri - mai ales cand vorbim de automobile peste 20.000 de euro, cumparatorul are deja masina, cateodata nu mai veche de un an-doi. Ceea ce ne duce cu gandul la ce spuneam mai sus: romanii isi cumpara nu automobil, ci statut. Chiar daca nu-l merita acum, chiar daca nu si-l pot permite, ei incep sa-l construiasca, cu incapatanare (10%) si orgoliu (90%). Evident, treaba asta apasa pe balanta de plati externe, dar are un efect benefic pe care nici un economist nu-l poate cuantifica: cumparatorii se simt mai bine in pielea lor. Si nu doar mai bine, ci si mai productivi, sofisticati si europeni. Sigur ca vor trage pana le vor iesi ochii din cap s-o plateasca, insa exact asta se intampla peste tot in lume. Cine ar mai munci daca n-ar fi bancile creditoare la coltul strazii?

Tocmai de-aia ideea asta cu accizele pe masini imi pare mai mult o taxa pe figurile noastre din cap, pusa intr-un moment foarte prost: exact cand avem mai mare nevoie de ele. Uitati-va in istoria ultimilor 200 de ani: Romania a tras spre Europa doar din orgoliu. La 1800, primele investitii ale boierilor proaspat dezbracati de anteriu au fost tocmai butcile (calestile) de la Viena. Sigur ca au ajuns in sapa de lemn - dar tara a scapat de jugul otoman tocmai datorita ideilor care le-au venit in cap in timp ce se plimbau pe pernele extra-moi ale calestii... Zau c-a meritat!