„Coase-mă pe viu, n-am timp de anestezie, nu vezi că sunt ăştia călare pe noi, repede, că-i pun eu la punct!”. Şiroia sângele pe faţa lui Belodedici, un zdrahon de atacant american îi spărsese capul la o săritură pentru balon. Pe marginea terenului, doctorul Pompiliu Popescu i-a cusut rana urâtă pe carne vie, aşa cum i-a cerut Belo, care se mişca uitându-se îngrijorat la presiunea naţionalei Statelor Unite. Meciul era decisiv pentru urcarea mai sus de grupe la Mondialul din 1994, chiar la Los Angeles. Cu bandaj imediat pătat de sânge, Belodedici a intrat pe gazon, a condus magistral defensiva noastră şi tricolorii au conservat avantajul de un gol înscris de Dan Petrescu la rădăcina barei, aşa că am pătruns în fazele superioare. Belodedici a fost unul dintre fotbaliştii pursânge răsărit în fotbalul românesc. Cu tehnică ireproşabilă, vitezist, deposeda atacanţii adverşi fără cotonoage, precum majoritatea fundaşilor, îi domina pe adversari prin intuiţie, prin plasament, prin fineţe a procedeelor. Avea eleganţa unui balerin pe teren, iar modestia, cumsecădenia, cuminţenia, naturaleţea l-au făcut iubit de români. A excelat în postul de libero, fusese alintat Căprioara. A jucat cu copiii pe stradă în târguşorul de pe malul Dunării, în Moldova Nouă. Cu Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europei în seara de vis de la Sevilla. Apoi sângele lui jumătate sârbesc l-a împins spre preferata lui, Steaua Roşie Belgrad, a evadat în străinătate, s-a impus rapid şi în formaţia campioană a Iugoslaviei, câştigând cu sârbii a doua oară Cupa Campionilor Europei. După 1990 s-au dus la el Ienei, dar şi Puiu Iordănescu să-l convingă să se întoarcă la naţională, Belo a ezitat la început, de teama de a fi fluierat de tribune. Dar când a îmbrăcat iarăşi echipamentul roş-galben-albastru, românii l-au ovaţionat. A jucat şi la Valencia, dar s-a întors în ţară, unde îi e locul, răspunzând de fotbalul juniorilor din partea Federaţiei.