Păcatul capital al Bisericii

n) S-a mai sinucis un artist. Pe toropeala verii. Într-o vacanţă pârloagă. Cât să umple golul mediatic cu o întrebare toantă. "Aveţi o explicaţie pentru moartea ei?", a zburat din studiourile canibale iscodirea cioclilor moderatori ai indecenţei. Atât le-a trebuit invitaţilor, năpustiţi în gârliciul televizoarelor decadente să ne lămurească doct. Să ne limpezească definitiv gestul ultim al cântăreţei. Vreo trei zile am ascultat inepţii cu toptanul, aşa încât e greu de crezut că cineva se va mai încumeta, de acum înainte, să-şi ia zilele singur. Nu de alta, dar riscă să-i fie comentate în acelaşi registru tâmp-funest ascunzişurile teribilei hotărâri. Când un om se decide să moară, înseamnă că totul s-a terminat pentru el.

Că nu-l mai leagă nimic de viaţa ajunsă în impasul final. Şi cum să explici o sinucidere, când abia dacă desluşim tainele propriei noastre existenţe pârlite? Cine să ne lumineze îndeajuns, de vreme ce fiinţa în stare s-o facă a pierit, lăsându-ne muţi de uimire? Striviţi de durere sau indignaţi de brutalitatea ieşirii din scena în care lumea se sinucide un pic în fiecare clipă. Căci trăim în realitate o perpetuă sinucidere, un zilnic abandon voluntar de noi înşine, mereu şi mereu. "Bestiilor, nu avem nici o explicaţie pentru moartea ei !", astfel se impunea să răspundă dezgustătorii "analişti" ai suicidului. "Ştim doar niscaiva lucruri despre succesul artistic al răposatei şi n-am venit aici ca să-i profanăm memoria. Viaţa, ca şi moartea, e sacră, nu se cade s-o pângărim de dragul ratingului! Ne pare rău, însă e mai importantă cariera defunctei decât băgările în seamă ale puzderiei de nesimţiţi. Scuzaţi-ne, un om îşi negociază acum liniştea şi împăcarea dincolo, să ne reculegem! Puţintică evlavie, totuşi!"

n) "Dar mai avea atâtea de spus!", se miră uşor iritată, mimând compasiunea, o piţipoancă, ţuguindu-şi buzele de împrumut. Şacalilor, sărmana solistă nu mai avea nimic de oferit, fiindcă altfel nu s-ar fi sinucis! Probabil că asta a şi simţit în momentul cutremurător al iluminării suicidare. I s-a arătat dintr-odată un izvor secat de apa vie a creaţiei artistice, şi-n puţul acela potmolit s-a aruncat fără să privească măcar o secundă la stelele de deasupra. Prea îi repetaseră toţi că e "ieşită din tendinţe"! Ipocrizia cinică a limbajului impus de corporatismul pragmatic e desăvârşită. "Ieşirea din tendinţe" echivalează în sine cu o repudiere, cu o izgonire violentă dinlăuntrul tău şi dintre ceilalţi. Ţi se retează rădăcinile, şi suflarea se scurge lent alăturea. În ce să-ţi înfigi viaţa, de vreme ce pământul ţi-a fost tras de sub picioare? "Ieşind din tendinţe", intri de fapt în agonie. Mai departe e moartea, adică neantul.

n) Cică "de sinucigaşi nu se bucură nici Raiul şi nici Iadul", ne-a asigurat sinistru o faţă bisericească cu tonul slinos, pe care numai preoţii şi politicienii îl reuşesc pe neclipite. Vasăzică, săvârşirea celorlalţi ar umple de bucurie, de voioşie, garsonierele vieţii de apoi! Prilej pentru îngeri şi draci să petreacă straşnic, iar Raiul şi Iadul să răsune de chiuituri şi de alămuri. Prin urmare, acesta este miezul învăţăturii popeşti... şi, întrucât cântăreaţa sinucigaşă i-a văduvit pe serafimi şi împieliţaţi de ditamai serbarea, nefericitei nu i se cuvine o slujbă completă. Sicriul nu are ce căuta în imaculata biserică, să nu cumva s-o murdărească, să mânjească sutanele neprihănitului cler... Dumnezeule, câtă făţărnicie pentru o instituţie inventată să-l umilească pe om, să-l împileze şi să-l dreseze în interesul stăpânilor pământeni, unul mai odios ca celălalt!

"Sinuciderea e un păcat capital", au decretat unsuroşii purtători de patrafir şi de vorbe prefăcute. De parcă cineva, mai presus de om, le-a ierarhizat şi ni le-a trimis prin voinţă divină! Pe de altă parte, păcatul e o simplă convenţie a lumii, modificată la cheremul orişicui s-a învrednicit s-o corecteze. Dar barbaria societăţii care-şi împinge semenii la sinucidere ce fel de păcat este? Dar omuciderea, dar minciunile bisericeşti? De ce e vrednic un asasin în serie, de pildă, de întregul ceremonial de înmormântare, şi sinucigaşul nu? Sinuciderea e, neîndoielnic, un act de curaj capital, suprem, nicidecum un păcat şi de aceea cei rămaşi să-i poarte spre eternitate icoana sunt obligaţi la pietate, nu la hulă. Dacă asupra naşterii insul nu are nici o putere, asupra morţii e îndreptăţit să intervină, s-o grăbească oricând viaţa îi prisoseşte. Să şi-o aleagă, fiindcă e liberul arbitru al destinului hărăzit în absenţa sa.

n) Cel mai adesea, moartea apropiaţilor scoate la iveală urâtul, micimea inşilor din jur, supravieţuitori vremelnici ai dispărutului. La catafalc ori la mormântul reavăn, neamurile şi soţii neconsolaţi se războiesc pe mărunţişurile partajabile. Circul se urneşte lesne, cu insulte şi jigniri, cu ameninţări şi pâre penale, deoarece omul nu se dă-napoi de la nimic când e să vâlvorească scandalul. Tabloul degradant, de-un grotesc înmărmuritor, e dovada infailibilă a justeţei actului suicidar. E clar, cei trăitori, care o ţin întruna cu dragostea rănită pentru mort, nu-l mai meritau!