Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Germania şi Franţa au propus şi agreat cu ceilalţi parteneri din zona euro un aşa-numit „Pact pentru euro”, rebotezat după ce o tentativă precedentă, „Pactul pentru competitivitate”, a întâlnit rezistenţa unor ţări ca Irlanda, Belgia sau Portugalia. Prevederile „Pactului pentru euro”, deşi îndulcite faţă de prima variantă, rămân destul de severe. Obiectivele sale generale merg în direcţia întăririi coordonării în materie de politici economice la nivel european, cu existenţa unor sancţiuni din partea Comisiei Europene în caz de nerespectare a prevederilor pactului. Un mecanism de frânare a creşterii datoriei publice este, desigur, binevenit, dar băncile par a fi cauţionate, când tocmai ele au declanşat criza pe care Europa, aparent, tocmai a depăşit-o.
Creşterea investiţiilor în cercetare este utilă, dar a mai eşuat o dată prin Agenda Lisabona. O limitare a deficitului bugetar este şi ea necesară, mai ales în interiorul zonei euro. Dacă pentru Germania o limită de 3% ar însemna în fapt spaţiu de manevră (deficitul actual fiind mai mic), pentru multe ţări europene ea ar însemna austeritate pe termen lung. Este de înţeles, câtă vreme Germania plăteşte pentru datoriile Spaniei, Greciei sau Irlandei, că aceste ţări trebuie să îşi îmbunătăţească starea finanţelor publice. Dar ele au deja infrastructură, au absorbit deja în mai multe cicluri banii structurali europeni, şi au creat baza pentru a permite firmelor lor să fie competitive. România, în schimb, este departe de aceste deziderate.
Ajustarea salariilor în funcţie de productivitate a rămas la nivel de recomandare; indexarea lor cu inflaţia ar fi fost prea greu de digerat de multe ţări. Raportarea la „costul unitar al forţei de muncă” este un exemplu de slabă înţelegere a funcţionării economiilor emergente. Pe măsura creşterii productivităţii muncii, va creşte şi costul unitar al forţei de muncă, componenta inflaţionistă a procesului de convergenţă va împinge şi salariile în sus. Economistul Daniel Gros, directorul Centrului pentru Studii de Politică Europeană, dădea recent într-un material chiar exemplul României, pentru a arăta că o creştere a productivităţii este deseori însoţită de o creştere a costului unitar al forţei de muncă. Alternativa este reducerea cererii agregate, dar aceasta este contraproductivă într-o economie în care formarea PIB se bazează în proporţie de 60% pe consum intern.
Crearea unei baze comune de taxare pentru companii este poate cea mai delicată dintre propuneri, pentru că ea va afecta capacitatea unor ţări de a concura prin fiscalitate scăzută. România se găseşte printre ele, cel puţin în ceea ce priveşte impozitul pe profit.
Pe 24-25 martie, acest pact va fi aprobat de Consiliul European. El se referă doar la ţările din zona euro, dar este deschis şi ţărilor noneuro care doresc să adere la el. Sugestia mea este să fim prudenţi.
Interesul României în acest moment şi în anii următori este de a recupera decalajul faţă de Vest. Acest lucru nu va fi posibil în condiţiile „Pactului pentru euro”. Noi nu suntem pe picior de egalitate cu ţările din zona euro. Colectăm venituri bugetare doar de 32% din PIB, faţă de 46% media europeană; cheltuim pe asistenţă socială 14% din PIB, faţă de 27% media europeană. Avem o rată a ocupării de 57%, faţă de 66% media europeană. Avem cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană şi încă 20% din preţuri sunt reglementate.
Avem salarii de cinci ori mai mici decât media europeană şi o productivitate a muncii numai de două ori mai mică. Pornim cu un decalaj care se va accentua prin aplicarea uniformă a aceloraşi măsuri. Îmi aminteşte până la un punct de intrarea României în CEFTA în 1997 - Acordul de Liber Schimb Central European. Eliminarea simultană a barierelor vamale cu ţări mai dezvoltate la acel moment (precum Ungaria sau Polonia) a creat un deficit comercial în special pe produse agroalimentare care s-a cronicizat în ultimul deceniu. În schimb, o abordare graduală, asemeni celei din Acordul de Asociere la UE, a favorizat procesul de învăţare şi adaptare al exportatorilor români la piaţa europeană.
Citește pe Antena3.ro
Nu cred că trebuie să folosim acest „Pact pentru euro” ca pe un substitut al aderării la euro. Deocamdată, dacă ne raportăm la criteriile de la Maastricht pentru zona euro, nu îndeplinim criteriile privind inflaţia şi rata dobânzii. Succesul efortului de reducere a deficitului bugetar trebuie încă probat, iar datoria publică, deşi deocamdată mică, s-a dublat în ultimii doi ani. Cursul de schimb este stabil, dar tocmai cursul de schimb este ce ne-a rămas şi ne deosebeşte de ţările din zona euro. Flexibilitatea acestuia nu trebuie exclusă ca mecanism de ajustare în economie. Să nu ne comportăm deja ca membrii de facto ai zonei euro.
„Pactul pentru euro” înseamnă pentru România austeritate după austeritate, îngreunarea recuperării decalajelor de investiţii în infrastructură şi chiar reducerea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene, pentru că şi acestea presupun o cofinanţare.
Suedia a anunţat că nu va adera la acest pact. Polonia a fost una dintre ţările care au determinat îndulcirea unor prevederi ale pactului. România trebuie să încerce să obţină cel puţin o perioadă de tranziţie, un mecanism prin care să fie permisă finanţarea pentru dezvoltare. Trebuie să facem un şpagat perfect între obiectivul de consolidare bugetară şi necesarul de investiţii interne, fără a neglija echilibrul social.
