Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cineva ar putea spune că întâmplările ce urmează, aparţinând experienţelor mele personale şi făcând parte întrucâtva din viaţa privată a personajului - un traseist politic despre care am mai scris -, nu au relevanţă pentru statura sa politică. Acestui naiv i-aş spune că mintea şi purtarea unui om nu se schimbă o dată cu urcarea pe un fotoliu public. În noua postură, eventual şi cu efort, se schimbă ceva din masca acestuia, fapt previzibil, absolut nedurabil şi superficial.
De aceea, a deconspira publicului adevăruri care marchează în profunzime mentalitatea şi apucăturile unui politician cu pretenţii este un act de responsabilitate civică, de patriotism în ultimă instanţă. Adică, de bun-simţ. Legitimitatea deconspirării este cu atât mai înaltă cu cât, irepresibil, numai "omul profund", "abisalul" acestuia guvernează în fapt toate deciziile sale. De el depind legi, alianţe, întovărăşiri, afaceri subterane, labilităţi, pripeli, gafe, promovări şi numiri de responsabili, "chipul şi asemănarea" sa regăsindu-se în toate.
Iar consecinţele, adesea însemnând pierderi irecuperabile, le suportă ţara. Asemenea paleozoologului, care după un dinte fosil găsit, după fragmentul unei vertebre antediluviene, reconstituie chipul şi creieraşul monstrului saurian, cititorii Jurnalului Naţional vor putea construi, din câteva întâmplări, chipul "saurianului" politic. Făcând, poate, un pas conştient spre ameninţarea acestuia cu dispariţia.
AMICUL CA UN FLUTURE POLITIC
Îl cunoscusem prin 1987 la Darabani. Eu eram nou medic internist la spitalul acelui orăşel de frontieră, mereu prezent în buletinele meteo graţie performanţelor de omăt şi frig ale acelui timp. El sosise acolo după mine, la ocolul silvic, proaspăt absolvent de silvicultură fiind. Pădurile ţinutului, ospitaliere, colcăind de sălbăticiuni, aveau să ne lege, credeam eu, cel care - sculat cu noaptea în cap - îmi începeam ziua cu lungi peregrinări în generoasa luncă a Prutului. Mă înşelam însă.
Omul voia să plece şi l-am înţeles. Iar dezinteresul său faţă de natură, teren şi faţă de slujbă mi s-a părut oarecum firesc: voia să scape din locul "unde se agaţă harta în cui". Voia să ajungă la o direcţie silvică puternică, cu patrimoniu forestier serios, pesemne ca să facă treabă cu avântul pe care i-l dădea tinereţea. Îmi pomenise de Suceava, judeţ vecin, cunoscut pentru întinsele sale păduri, la acea vreme încă bine conservate. Le cunoşteam şi eu, de ele legându-mă încă din studenţie neuitate pânde cu aparatul foto la mugetul cerbilor, la rotitul cocoşilor de munte. Acolo voia să ajungă cu orice preţ.
Iar preţul, ca întotdeauna în România, nu putea fi decât şpaga dată celor de care depindeau transferul şi noul post. Banii mulţi şi pe lângă ei micile "atenţii" - nimicurile nemţeşti (se lăuda cu un cumnat, electrician, în Germania), whisky-ul, câte un cuţit străin de vânătoare - păreau să constituie, prin cumul, treptele acestei deveniri profesionale şi, în cele din urmă, faptul s-a întâmplat. După o vreme, am hotărât şi eu să plec din nordul "extrem". Cum însă "argumentele" amintite îmi lipsiseră, cum nu aveam cumnatul trebuincios în Germania, transferul nu mi se acordase.
Am demisionat - lucru grav, "tinichea" pentru sfidarea autorităţilor - şi după un timp mi s-a oferit slujba cerută la spitalul din Gura Humorului, în mijlocul unei Bucovine verzi, înţepenite într-un timp fără timp. E drept că declaram deschis şi pe unde apucam că, de nu primesc postul, fug din ţară. La Gura Humorului aşadar ne-am reîntâlnit. De data asta el ajunsese şef de district silvic şi, deşi era toamna lui 1989 şi peste tot în jur ţările îşi scoteau la porţi, fiecare după putinţă, pubelele cu deşeuri comuniste, el, parcă neştiind sau neînţelegând nimic, umbla disperat, cu pile, cu cadouri, să fie primit în PCR.
Şi iarăşi, după dorinţă, faptul s-a întâmplat. Ne întâlneam relativ des, mai cu seamă la nevoie, uşa cabinetului meu - deschisă tuturor - fiind cu prisosinţă şi prioritar deschisă celor pe care îi credeam prieteni, familiilor acestora, neamurilor.
Decembrie '89 avea să îi ofere încă o oportunitate: devenea şef de ocol silvic. Vechiul şef de ocol, un inginer cu vocaţie, onest, trebuise schimbat necondiţionat - aşa cereau vremurile! - ca exponent al vechiului. Că tânărul şi noul şef de ocol era şi fost nou membru al PCR şi că pe carnetul său de partid cerneala nu se uscase, nu a contat. Cursa arivismului său politic, potrivit noilor vremi, începuse, iar prima dovadă clară nu s-a lăsat mult aşteptată.
Mânat de convingeri ecologice şi cunoscând jaful cinegetic pricinuit de vânătorii cu valută care asaltau - ca şi acum, de altfel! - ultima redută faunistică europeană, Carpaţii, pornisem o campanie întru apărarea ursului brun. Texte de presă şi acţiuni pe teren. Cert este că reuşisem să cad în dizgraţia directorului de atunci al Direcţiei Silvice Suceava, Gh. P., marcant membru al PSD. Iar zvonul potrivit căruia în cutare sau cutare loc urşii nu mai veneau la cadavrele de cal puse nadă, fiindcă trecuse pe acolo Dărămuş, care le-a stropit cu substanţe rău mirositoare, recunosc, nu mă deranja.
Într-o dimineaţă mi-am vizitat amicul în biroul său de la ocol. Am bătut la uşă, am deschis. La masă am dat cu ochii şi de inginerul B., şef cu împăduririle, sosit de la Direcţia Silvică Suceava. Ne cunoşteam, ne-am salutat. Cu iuţeală de copoi, amicul şi-a adulmecat de îndată riscurile: oaspetele avea să observe că ne tutuim, că suntem "pe bune" şi va sufla cu siguranţă directorului de la judeţ că tocmai el, şeful de ocol model, se trage de brăcinar cu "societatea civilă", cu Dărămuş. Cu cel care scrie pe la gazete şi alungă urşii de la puşcă.
A sărit ca ars de pe scaun şi, practic, m-a luat în piept, dirijându-mă spre uşă, în vreme ce cu glas oficial, glacial, mă întreba poruncind: "Ce doriţi? Acum nu am timp, veniţi altcândva!". În intrare tocmai apăruse secretara care a lunecat înăuntru cu paşi umili de Ciociosan, purtând o tavă cu whisky, cozonac şi cafele. În urma ei, fără o vorbă, amicul a tras grăbit uşa. Scăpase. Câteva zile am fost convins că mă va căuta, că va urma o explicaţie, scuze. Au trecut luni de tăcere, un an, doi, şi am înţeles că scuzele nu vor mai veni.
O dată cu instalarea noii puteri - învinsese în alegeri CDR-ul -, amicul avea să fie numit director al Direcţiei Silvice Judeţene, intrând între timp în PD. Era începutul drumului său de fluture politic PCR-ist, PD-ist, PNL-ist, PLD-ist şi PDL-ist. Al drumului de senator, ministru al Pădurilor, şi, până una-alta, de preşedinte de Consiliu judeţean.
Citește pe Antena3.ro
