Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă ne era dor să revedem unul (răspuns: nu, dar asta e), cazul Silicon Valley Bank (SVB) și efectul de domino pe care l-a provocat, ținut cu greu sub control de autorități, ne-a amintit a nu știu câta oară o matrice a ciclului economic teoretizată de mult, confirmată în nenumărate rânduri, dar de pe urma căreia nu par a se fi tras nici până acum învățămintele necesare în termeni de politici publice.
Criza financiară și economică din 2007-2009, declanșată de prăbușirea creditelor subprime din SUA, a lăsat politicile monetare ale marilor bănci centrale într-o configurație de relaxare cvasipermanenta, considerată a fi un soi de „nouă normalitate″. După care, în 2020, pe când se purtau dezbateri teoretice despre cum, când și în ce ritm ar fi mai bine să se revină cu dobânzile și achizițiile de active financiare la niveluri mai apropiate de mediile istorice, „carantinarea” planetară decisă ca răspuns la pandemie a făcut necesară reaccelerarea „dopajului″ monetar, pentru compensarea pierderilor masive de venituri cauzate de lockdown-ul impus economiei.
Reluarea activităților, al cărei efect a fost ulterior mega-amplificat de războiul din Ucraina, a eliberat „demonul″ inflației, limitat atâția ani la piețele de active imobiliare și financiare, și în „ograda″ prețurilor de consum, devenind astfel o problemă politică și electorală. În consecință, cu Federal Reserve în frunte, autoritățile monetare au intrat în sfârșit în modul de înăsprire a politicilor, de majorare a dobânzilor și de drenare a lichidității.
Ceea ce a făcut ca portofoliile de titluri de stat ale băncilor cu dobânzi insignifiante din lunga perioadă de relaxare să devină o sursă de pierderi pentru bănci și, după cum s-a văzut, de panică și fugă pentru deponenții mai sofisticați. Astfel că se vorbește tot mai mult despre ceea ce ar reprezenta expresia ultimă a hazardului moral, adică garantarea de către stat (cel puțin de facto) a tuturor depozitelor, indiferent de cuantum.
Nu ne-am plictisit de tot acest ciclu (ultrarelaxare monetară-politici publice ce creează stimulente perverse-malinvestiții-criză)? Școala austriacă de economie l-a diagnosticat în profunzime încă din prima jumătate a secolului XX, iar lecția ei a fost continuu rafinată de atunci încolo.
Citește pe Antena3.ro
Unul dintre cel mai bine întocmite compendii contemporane de gândire economică austriacă este lucrarea The Economics of Time and Ignorance, semnată de Gerald P. O’Driscoll Jr. și Mario J. Rizzo, apărută inițial în 1985, reapărută în 1996, iar ulterior extinsă și reeditată din nou în 2015, sub titlul Austrian Economics Re-Examined.
Ediția cea nouă ne ia de la concluziile rezultate în urma recesiunii și crizei financiare din 2007-2009, extrem de actuale și în prezent. „Economia timpului și ignoranței” de Gerald P. O’Driscoll Jr. și Mario J. Rizzo este un volum ce apare în Colecția „Biblioteca Băncii Naționale a României”.
„Domnia legii (o preocupare pe termen lung a lui Hayek) a redevenit o chestiune importantă în contextul înțelegerii politicilor adoptate ca răspuns la criza financiară și la Marea Recesiune. Criticii au devenit tot mai preocupați de încălcările principiului domniei legii de către Federal Reserve, în ceea ce privește programul de achiziție de active financiare toxice și de salvare a sectorului auto″, scrie în prefață, redactată în 2014.
Era limpede încă de atunci că și acea criză urmase modelul ciclului economic austriac și că metodele politice alese pentru combaterea ei nu făceau decât să planteze semințele uneia noi.
„Când bula imobiliară s-a spart, economiștii școlii austriece au văzut în asta un exemplu de manual de malinvestiție ce se finalizează printr-o criză. Analiza austriacă s-a bazat pe cea a economiei politice clasice, după cum au subliniat de mult Mises, Hayek și alții. Unii analiști financiari, economiști și chiar membri ai publicului au recunoscut aplicabilitatea analizei austriece. În același timp, mulți reprezentanți ai profesiei economice s-au preocupat, dimpotrivă, cu susținerea unor teorii care nu fuseseră capabile nici să anticipeze și nici să explice criza.
Cel mai surprinzător însă a fost faptul că politica publică adoptată ca răspuns la criză a fost reîntoarcerea la o versiune brută de keynesianism. Au fost resuscitate vechi mituri despre multiplicatoare fiscale supraunitare, în unele cazuri de către consilieri ai președintelui Barack Obama care semnaseră anterior lucrări ce subminau astfel de credințe, credințe despre care Milton Friedman scria cu peste 50 de ani în urmă că «fac parte din mitologia economiei, nu din concluziile demonstrate ale analizei economice și ale studiilor cantitative». (…) La momentul redactării acestor rânduri, tocmai am trecut de cea de-a cincea aniversare a programului de «stimulare a economiei» al lui Obama. După cunoștințele noastre, nimeni nu a reușit să argumenteze în mod serios că acest program a avut beneficii concrete, măsurabile″, mai afirmă autorii.
Reaprofundarea principiilor austriece este cu atât mai necesară astăzi, când, spre deosebire de keynesianismul „unidirecțional″ al lui Obama din 2009, avem mai multe sortimente, pe ambele maluri ale Atlanticului: keynesianism post-COVID, keynesianism verde-climatic, keynesianism al înarmării ca reacție la războiul din Ucraina și așa mai departe.
La sfârșit ar trebui să-i dăm totuși cuvântului lui John Maynard Keynes: „Scopul social al unei investiții ar trebui să fie acela de a înfrânge forțele obscure ale timpului și ignoranței care învăluie viitorul nostru”.
