Elena Udrea: “Nu-mi voi schimba silueta sau garderoba, ci mă voi concentra pe munca mea, indiferent ce poşetă voi purta sau în ce rochie mă voi simţi inspirată într-o zi sau alta”. (Haideţi, spuneţi că nu vă place asta!)
Aţi citit, nu cred că n-aţi citit, iar dacă n-aţi citit, recomand călduros să citiţi panseurile de sfârşit de an/ început de an ale Elenei Udrea pe blogul personal. Ah, cât îmi place fata asta! Nu mă mai satur de ea. Nu mă mai satur de ea cum nu mă satur să mă uit la un film de Woody Allan. M-au uimit întotdeauna oamenii care pot să scrie atât de mult despre ei înşişi, care nu se mai satură să se autoanalizeze şi care nu uită niciodată să sublinieze, cu fiecare adjectiv, cu fiecare virgulă pusă la locul ei, cu fiecare alineat, în fine, cu tot, tot, tot ce pot ei în faţa tastaturii computerului, să sublinieze, spun, cât sunt ei de buni, de minunaţi, de generoşi, de importanţi, de satisfăcuţi de ei înşişi. Cum lasă ei în urmă un trecut pozitiv, cum l-au distrus ăia de au venit după ei, dar cum ei continuă să lupte pentru ţărişoara asta care uite cum le-a dat eject, dar pe care totuşi ei o vor, pentru că ei se încăpăţânează să-i vrea binele. Cu totul şi cu totul binele! Binele care stă dincolo de poşetele ei, pentru că noi, ca nişte răi, nu-i vedem decât poşetele, tocurile, părul, silueta ei de vis. Pentru că suntem răi şi nu putem, nu avem cum să-i privim faptele bune, de femeie-politician luptător, devotat sau, ca să folosesc termenul mult mai inspirat folosit chiar de ea, nu suntem în stare, ca nişte haini ce suntem, să-i vedem “tenacitatea”. Fată, ce nebună eşti!
N-am avut curiozitatea să număr caracterele folosite excesiv la discursul ăsta greţos de encomiastic, dar poate mă încordez şi-o s-o fac şi p-asta până la sfârşitul textului ăstuia. şi iar! Cum poţi să scrii atât de mult despre tine? Cum poţi să te lauzi atât? Stai cu dicţionarul de sinonime lângă tine când scrii, ca să ai mai multe variante ale aceluiaşi termen? Te iubeşti chiar atât de mult? Crezi că dacă tu n-ai fi, lumea noastră ar fi fost mai săracă? “şi totuşi, eu n-am vrut niciodată să fiu o imagine. Dacă aş fi ascultat de consilieri, dacă m-ar fi afectat toate referirile la felul în care mă îmbrac sau arăt, ar fi trebuit să renunţ la tocuri, să-mi ţin ascunse poşetele, să-mi schimb culoarea părului sau să merg cu tramvaiul, pentru a mă înscrie în categoria celor care livrează alegătorilor o imagine falsă, dar convenabilă şi mai uşor de
Păi, fată, tu chiar suferi de Alzheimer sau ai uitat cum te-mbrăcai în campania electorală, cu paltonoiul ăla negru şi larg sau cum aveai părul dat neglijent-studiat după ureche, cum ieşeai aproape nemachiată să te pupi cu ţaţele? La fel ca pretenara ta, cealaltă doritoare de bine a naţiei, Paul Vass, al cărei sacou negru cu cămaşă albă, de chelner, atât de duios de simplu, încât îmi vine să vomit numai când mă gândesc la el, n-am să-l uit niciodată?!?
Săraca noastră fată de la ţară! Atât de simplă şi de delicată!
Cică la Nuţi, trăieşte într-o ţară “care dă prea puţine şanse femeilor tinere, într-o lume a politicii ce nu oferă nici un exemplu din istorie de femeie care să fi fost deplin acceptată şi implicată benefic în treburile statului”. Aceste cuvinte ne doare. Tânăra noastră politician se alintă ca o fată în faţa unui soldat stătut. Ea o spune, care a fost ministru! P-asta ar trebui s-o spun eu, care, dacă m-ar lovi damblaua şi aş vrea să intru în politică, aş descoperi că nu e deloc atât de uşor cum zice la Constituţie.
De fapt, cred că marea îngrijorare a fetei ăsteia este îngrijorarea politicienilor din ultimii zece ani, dacă nu chiar şi mai bine de zece ani: ei se tem că nu vor rămâne în amintirea boborului lor, se tem de uitare ca o divă intrată în putrefacţie. Problema lor e că nu au anvergură nici cât un pui de găină, că au îngropat asta adânc în forul lor interior, dar că, totuşi, totuşi, poate s-o găsi cineva care să nu-şi dea seama şi să-i urce pe un piedestal mare şi galben, de pe care să vadă o mulţime de capete la picioarele lor, iar ei, ca nişte buni, să-i privească semeţ.
Bleah!