"Patriotismul economic" in Uniune

Este o iluzie sa ne imaginam Uniunea ca fiind formata din egali

Cliseele cu care ne-am obisnuit cand examinam Uniunea Europeana sunt: piete unice si flexibile, circulatia capitalurilor si a fortei de munca, uniformizare de legislatie, legi antitrust severe, transfer de prerogative in politica economica catre institutii europene, etc. Aceste clisee proiecteaza imaginea unei Uniuni in care identitatea firmelor ar trebui sa fie tot mai putin atasata de spatii nationale. De aici si retorica privind "campioni europeni", propozitie tot mai des folosita de comisarul Neelie Kroes in discutiile pe care le are cu guvernele nationale din UE. Acesti campioni ar trebui sa aiba forta economica care sa sustina veleitatile Uniunii de a fi actor major, daca nu principal, in spatiul global. Chiar logica Agendei Lisabona isi are, partial, originea in obiectivul mentionat, de a face din Uniune entitatea economica de varf a Lumii; a doua origine fiind nevoia de a raspunde la presiunile concurentiale ale ultimilor ani, la ascensiunea economica a Asiei.

Cine urmareste insa cu atentie ce se intampla in Uniune poate constata o serie de fapte care merg in contrasens cu ceea ce sugereaza logica pietelor unice. "Greii" cauta tot felul de metode pentru a mentine intaietatea capitalului autohton in industria bancara, in domeniul utilitatilor publice. Cand Enel a anuntat ca doreste sa devina actionar majoritar in Gaz de France, guvernul francez a anuntat fuziunea intre aceasta din urma si alta firma franceza, Suez. In replica, Romano Prodi a anuntat ca daca polul de stanga va castiga alegerile va bloca intentii ale unor companii mari franceze de a prelua firme italiene (nota bene: Prodi este predecesorul lui Barroso la conducerea Comisiei Europene!). Si guvernul spaniol a reactionat ostil la intentia grupului german Eon de a prelua Endesa, una dintre cele mai mari utilitati publice iberice. Si lista poate continua. Ca este vorba de otel, unde lideri politici europeni se opun ca Mittal sa preia grupul Arcelor. Sau in domeniul farmaceutic, unde Franta cauta sa mentina identitatea nationala pentru grupurile sale de frunte. In Germania, atat guvernul, dar mai ales cercuri de afaceri imagineaza scheme si "pilule otravitoare" pentru a bloca preluari ostile.

Care sunt explicatiile pentru aceasta suita tot mai mare de actiuni de protectie a firmelor nationale. Una ar fi ca presiunile globalizarii nasc oriunde in lume incercari de protectie, iar Uniunea trecand printr-o perioada dificila protectionismul alias "patriotismul economic" pare natural. O alta explicatie ar fi ca, in fond, asistam la reactii inevitabile in mersul Uniunii catre largirea pietelor unice; ca orice proces complex are meandre. O explicatie apropiata de cea precedenta ar pune accentul pe inerenta tentativa a unor guverne de a-si sprijini firmele nationale intr-o competitie europeana care are perdanti si castigatori.

Mai putem gandi si astfel: este o iluzie sa ne imaginam Uniunea ca fiind formata din egali; "greii" cauta si vor cauta intotdeauna sa-si mentina vectorii de putere economica. Ca sa parafrazez un conational, nu exista firma europeana de nicaieri. Si daca asa stau lucrurile, nu este nefiresc ca tarile mari, mai puternice, sa caute sa mentina centrii de decizie acasa. Putem merge mai departe cu logica distributiei de putere in Uniune; atat timp cat nu avem o politica externa si de securitate comuna autentica, cat arsenalele militare (nucleare) nu sunt sub control comunitar (suprastatal) este o fantasma sa credem ca tarile mari vor asista cu nonsalanta la prelurea, uneori ostila, a majoritatii firmelor lor de prestigiu de catre grupuri straine.

Si mai este ceva care tine de un scenariu foarte cenusiu, care nu prea este comentat public, dar care nu are cum sa nu fie pe masa strategilor. Daca proiectul politic si economic al Uniunii, din varii motive, s-ar dilua in timp, nu este lipsit de sens ca strategii nationali sa incerce sa mentina sub control autohton vectori de forta economica - sa caute ca ceea ce Dna Kroes numeste "campioni europeni" sa aiba sediile centrale in tarile lor. Ironia este ca asemenea actiuni maresc sansele ca adancirea Uniunii sa ramana un miraj, cu toate consecintele ce decurg de aici.