Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cercetări recente au pus în evidenţă câteva paradoxuri româneşti. Astfel, în zdrobitoarea lor majoritate, românii resimt lipsa autorităţii, a liderilor.
România este văzută ca un sat fără câini pe care îl bântuie hoţii. Amatori de protecţie statală şi atraşi de autoritar-paternalism, românii îşi caută febril conducătorul. Fără biciul acestuia sunt demobilizaţi şi debusolaţi. Pe de altă parte însă, românii au o neîncredere totală în elite şi o repulsie funciară faţă de conducători. Dimensiunea egalitaristă a profilului lor îşi spune cuvântul. Oricine apare în postură de lider este contestat. Oricine iese în faţă şi cere puterea politică îşi pierde popularitatea şi credibilitatea. Prin definiţie, conducătorul este văzut ca egoist, corupt, lacom, leneş şi mincinos.
Românii nu au încredere nici în instituţii. Parlamentul, Guvernul, Justiţia, Poliţia, Primăriile, ministerele etc. sunt privite, în cel mai bun caz, cu suspiciune atunci când nu sunt tratate cu dispreţ sau chiar cu ură. Un sondaj de opinie arată că legislativul este perceput a fi vârful corupţiei. Cum poate fi în ansamblul ei coruptă o instituţie aleasă care adoptă prin proceduri la vedere decizii eminamente colective şi cu caracter general? Parlamentari corupţi, evident, există. Ar trebui însă ca majoritatea lor să fie coruptă – şi nu oricum, ci urmărind interese nelegitime compatibile, căci altminteri actele de corupţie se neutralizează reciproc – pentru a se vorbi despre un Parlament corupt. Dacă instituţiile sunt dispreţuite, în schimb funcţiile individuale care le compun sunt apreciate.
Românii au încredere în funcţii, respective în capacitatea miraculoasă a acestora de a transforma un personaj derizoriu într-unul respectabil. Parlamentul este rău, dar funcţia de parlamentar este râvnită. Gradul de apreciere favorabilă a unei persoane creşte atunci când ea ocupă o funcţie publică.
Din corelarea paradoxurilor descrise rezultă că românii caută elite neinstituţionalizate, lideri individuali. Cum pot funcţiona aceştia într-o societate modernă în afara instituţiilor?! Aşa se explică preferinţa românilor pentru republica prezidenţială şi pentru un parlament unicameral redus la dimensiuni simbolice. Adică pentru o democraţie de faţadă, care ascunde un regim autoritar-populist.
Românii mai doresc schimbarea şi anume una radicală; ceea ce înseamnă că sunt profund nemulţumiţi de viaţa lor. Cu toate acestea nu pot spune în ce constă schimbarea dorită. Ei ştiu că vor ceva, dar nu ştiu ce vor. Consecinţa este că orice schimbare este suspectă a fi ori superficială, deci insuficientă, ori aparentă, deci falsă, ori negativă, deci greşită. Lipsa capacităţii de a defini conţinutul şi ţinta schimbării, coroborată cu lipsa de încredere în elite şi instituţii, face ca nervozitatea indusă de aşteptarea unei schimbări generale să se asocieze cu respingerea oricărei schimbări concrete.
În fine, românii sunt speriaţi de creşterea preţurilor, dar relativ calmi cât priveşte creşterea şomajului. Legătura între preţuri şi muncă este slab conştientizată. Problema ţinerii sub control a preţurilor este lăsată statului, deci instituţiilor şi elitelor conducătoare faţă de care nu există încredere. Productivitatea muncii nu este văzută ca variabilă esenţială pentru dinamica preţurilor; inclusiv pentru preţul muncii, salariul. Nivelul preţurilor măsoară calitatea vieţii, fără relaţie cu calitatea muncii. De aceea, probabil, lipsa locurilor de muncă este doar o grijă secundară, iar simţul autocritic nul.
Citește pe Antena3.ro
Faţă de o asemenea schizofrenie colectivă de ce oare cheltuiesc politicienii atâţia bani pentru a se face aleşi? O astfel de societate nu poate fi guvernată! Răspunsul este că prin alegeri se urmăreşte preluarea legitimă a puterii spre a fi utilizată nelegitim în promovarea unor agende străine electoratului. Nimeni nu are însă de ce se plânge. La aşa alegători, aşa aleşi! Şi la aşa aleşi, aşa alegători!
Cum se poate ieşi din cercul vicios creat de paradoxurile descrise? Singura cale naturală este aceea a suferinţei. Se pare că românii vor să experimenteze toate soluţiile politice greşite şi să suporte costurile lor înainte de a-şi regăsi încrederea în instituţii şi lideri, precum şi ştiinţa de a promova elitele de care au nevoie. Va avea însă timpul răbdare să-i aştepte?!
