Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
PD-L nu se poate compara cu nici un partid al României postbelice în
privinţa raporturilor partid-Lider. Nici măcar cu PCR-ul lui Ceauşescu.
Poate doar cu PCUS-ul lui Stalin.
Ziarul Cotidianul a tipărit marţi, 22 ianuarie 2008, sub titlul "Blaga a făcut-o «fâţă» pe Raluca Turcan", schiţa unei scene petrecute recent la nivelul conducerii PD-L. Vasile Blaga, atotputernicul secretar general al partidului, i-ar fi spus Ralucăi Turcan că "n-are nevoie de fâţe în partid". Confirmată de Raluca Turcan, scena ar fi izvorât din pledoaria tinerei politiciene ca şi foştii lideri PD-L să fie prezenţi la dezbaterile tv din partea formaţiunii. Cu umorul său exemplar, marţi seară, la spectacolul care e emisiunea În gura presei, Mircea Badea s-a amuzat cumplit comentând materialul din Cotidianul. Citindu-l, am fost şi eu tentat să mă amuz. Mai ales că el contura o realitate etern românească, satirizată crunt de Caragiale: cea a amestecului politicii cu năşitul. Materialul pune accent pe intervenţia decisivă în conflict, la solicitarea Ralucăi Turcan, a naşului Theodor Stolojan.
Mi-am amintit însă imediat că sunt şi ceea ce se cheamă azi, în absenţa unei expresii mai potrivite, analist politic. Or, un analist politic trebuie să-şi înăbuşe imboldul la haz şi să încerce a desluşi, chiar şi într-un fapt comic, o realitate gravă.
Cu atât mai mult am rezistat primului impuls cu cât am o părere bună despre Raluca Turcan. Cu vreo doi ani în urmă, când tânăra politiciană era o disidentă în conducerea PNL, am invitat-o la un dialog în cadrul emisiunii Zig-Zag cu Ion Cristoiu. M-a impresionat inteligenţa vie, fermecătoare chiar, cu care interlocutoarea îşi asuma ipostaza de rebelă împotriva ştabilor din PNL, chitiţi pe înăbuşirea oricărei voci critice în partid. Raluca Turcan a plecat din PNL, urmându-l pe Theodor Stolojan, în noua formaţiune PLD. Deşi atacurile la adresa conducerii PNL îşi pierduseră din farmec prin previzibilitate, şi, mai ales, deşi schimbase tonul rebel cu lăudarea necondiţionată a lui Traian Băsescu, am continuat s-o urmăresc pe Raluca Turcan. Asemenea altor lideri PLD, Raluca Turcan nu se pierduse, ca toţi liderii PD, în mlaştina infinitei adorări a lui Traian Băsescu. Prezentă, ca şi Cristian Boureanu şi Gheorghe Flutur, la numeroase confruntări tv, Raluca Turcan îşi păstrase o voce proprie.
Fuziunea PLD cu PD s-a dovedit fatală Ralucăi Turcan. Şi nu numai ei. Şi ceilalţi foşti lideri PLD şi-au pierdut identitatea în colosul cu picioare de lut care e partidul prezidenţial. Între 1992-1996, când Partidul Democrat se afla în Opoziţie, comparaţia cu PDSR îi era net favorabilă. Deşi formaţiunea avea un Lider – şi nu unul oarecare, ci însuşi Petre Roman –, imaginea conducerii PD era de echipă imbatabilă. Era o plăcere nespusă să-i urmăreşti pe Adrian Severin, Traian Băsescu, Alexandru Sassu, Bogdan Niculescu-Duvăz, Radu Berceanu pe posturile de televiziune. Deşi intervenţiile lor concretizau poziţia partidului, nici o clipă n-aveai impresia că ele sunt ale unor inşi striviţi de personalitatea Liderului.
După victoria lui Traian Băsescu la prezidenţialele din 2004, din faimoasa echipă a PD a rămas doar o frumoasă amintire. Timp de trei ani, liderii Partidului Democrat n-au făcut altceva decât să repete papagaliceşte, până la ultima virgulă, discursurile lui Traian Băsescu. A apărut astfel în PD şi în politica românească un nou gen de politician: cel întruchipat de Emil Boc. Repetându-l pe Emil Bobu faţă de Nicolae Ceauşescu, Emil Boc trimite la celebrul personaj al lui Robert Musil: Omul fără inşuri. Nimeni nu spune că Traian Băsescu ar trebui atacat de Emil Boc sau chiar contrazis. Dar una e să împărtăşeşti concepţia mai largă a unui om şi alta e să sari şi să-i cânţi fiecare strănut. Una e să fii de acord cu ce spune un om şi alta e să repeţi, turuind, tot ce spune el, punând în vorbe, ba chiar şi în pauza ce desparte vorbele, ciubere de dulceaţă. La ora actuală,
PD-L se conturează ca un partid de boci. Nu mai există personalităţi. Nu mai există nici figuri. Toţi liderii se pierd în nesfârşita oglindire a lui Traian Băsescu. Din acest punct de vedere, PD-L marchează o curioasă involuţie în raport cu toate partidele de pe eşichierul politic. Nici o formaţiune din România nu se reduce la un Ansamblu coral de ode înălţate Liderului. Chiar şi formaţiuni precum PRM sau PC, dominate de un Lider, au personalităţi care gândesc pe cont propriu. Ca să nu mai spunem că nici la PSD, nici la PNL nu vei întâlni oameni înfricoşaţi la gândul că într-o intervenţie publică ar putea să nu-l invoce de câteva ori pe Liderul partidului.
Când comparam PD cu PDSR dintre 1992-1996, mă gândeam că voi încheia acest comentariu spunând că PD-L-ul lui 2008 e PDSR-ul lui 1992-1996 prin raportare la Lider. Aş fi greşit cu o asemenea încheiere. PD-L nu se poate compara cu nici un partid al României postbelice în privinţa raporturilor partid-Lider. Nici măcar cu PCR-ul lui Ceauşescu. Poate doar cu PCUS-ul lui Stalin.
Mi-am amintit însă imediat că sunt şi ceea ce se cheamă azi, în absenţa unei expresii mai potrivite, analist politic. Or, un analist politic trebuie să-şi înăbuşe imboldul la haz şi să încerce a desluşi, chiar şi într-un fapt comic, o realitate gravă.
Cu atât mai mult am rezistat primului impuls cu cât am o părere bună despre Raluca Turcan. Cu vreo doi ani în urmă, când tânăra politiciană era o disidentă în conducerea PNL, am invitat-o la un dialog în cadrul emisiunii Zig-Zag cu Ion Cristoiu. M-a impresionat inteligenţa vie, fermecătoare chiar, cu care interlocutoarea îşi asuma ipostaza de rebelă împotriva ştabilor din PNL, chitiţi pe înăbuşirea oricărei voci critice în partid. Raluca Turcan a plecat din PNL, urmându-l pe Theodor Stolojan, în noua formaţiune PLD. Deşi atacurile la adresa conducerii PNL îşi pierduseră din farmec prin previzibilitate, şi, mai ales, deşi schimbase tonul rebel cu lăudarea necondiţionată a lui Traian Băsescu, am continuat s-o urmăresc pe Raluca Turcan. Asemenea altor lideri PLD, Raluca Turcan nu se pierduse, ca toţi liderii PD, în mlaştina infinitei adorări a lui Traian Băsescu. Prezentă, ca şi Cristian Boureanu şi Gheorghe Flutur, la numeroase confruntări tv, Raluca Turcan îşi păstrase o voce proprie.
Fuziunea PLD cu PD s-a dovedit fatală Ralucăi Turcan. Şi nu numai ei. Şi ceilalţi foşti lideri PLD şi-au pierdut identitatea în colosul cu picioare de lut care e partidul prezidenţial. Între 1992-1996, când Partidul Democrat se afla în Opoziţie, comparaţia cu PDSR îi era net favorabilă. Deşi formaţiunea avea un Lider – şi nu unul oarecare, ci însuşi Petre Roman –, imaginea conducerii PD era de echipă imbatabilă. Era o plăcere nespusă să-i urmăreşti pe Adrian Severin, Traian Băsescu, Alexandru Sassu, Bogdan Niculescu-Duvăz, Radu Berceanu pe posturile de televiziune. Deşi intervenţiile lor concretizau poziţia partidului, nici o clipă n-aveai impresia că ele sunt ale unor inşi striviţi de personalitatea Liderului.
După victoria lui Traian Băsescu la prezidenţialele din 2004, din faimoasa echipă a PD a rămas doar o frumoasă amintire. Timp de trei ani, liderii Partidului Democrat n-au făcut altceva decât să repete papagaliceşte, până la ultima virgulă, discursurile lui Traian Băsescu. A apărut astfel în PD şi în politica românească un nou gen de politician: cel întruchipat de Emil Boc. Repetându-l pe Emil Bobu faţă de Nicolae Ceauşescu, Emil Boc trimite la celebrul personaj al lui Robert Musil: Omul fără inşuri. Nimeni nu spune că Traian Băsescu ar trebui atacat de Emil Boc sau chiar contrazis. Dar una e să împărtăşeşti concepţia mai largă a unui om şi alta e să sari şi să-i cânţi fiecare strănut. Una e să fii de acord cu ce spune un om şi alta e să repeţi, turuind, tot ce spune el, punând în vorbe, ba chiar şi în pauza ce desparte vorbele, ciubere de dulceaţă. La ora actuală,
PD-L se conturează ca un partid de boci. Nu mai există personalităţi. Nu mai există nici figuri. Toţi liderii se pierd în nesfârşita oglindire a lui Traian Băsescu. Din acest punct de vedere, PD-L marchează o curioasă involuţie în raport cu toate partidele de pe eşichierul politic. Nici o formaţiune din România nu se reduce la un Ansamblu coral de ode înălţate Liderului. Chiar şi formaţiuni precum PRM sau PC, dominate de un Lider, au personalităţi care gândesc pe cont propriu. Ca să nu mai spunem că nici la PSD, nici la PNL nu vei întâlni oameni înfricoşaţi la gândul că într-o intervenţie publică ar putea să nu-l invoce de câteva ori pe Liderul partidului.
Când comparam PD cu PDSR dintre 1992-1996, mă gândeam că voi încheia acest comentariu spunând că PD-L-ul lui 2008 e PDSR-ul lui 1992-1996 prin raportare la Lider. Aş fi greşit cu o asemenea încheiere. PD-L nu se poate compara cu nici un partid al României postbelice în privinţa raporturilor partid-Lider. Nici măcar cu PCR-ul lui Ceauşescu. Poate doar cu PCUS-ul lui Stalin.
