x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

PDL, până la moarte sub Gaddafi

0
Autor: Lucian Avramescu 07 Mar 2011 - 18:20
PDL, până la moarte sub Gaddafi Cristian Marcu/Jurnalul Naţional


Rar mi-a fost dat să văd o reuniune mai harnică în vorbe, mai goală de miez şi mai plină de laşităţi ca recenta şedinţă pregătitoare de alegeri in­terne a partidului Băsescu. In­sul­tă­toa­re, în toate datele ei, ca un scuipat pe obrazul unei ţări şi aşa plânse şi bat­jo­corite. De cine? Chiar de cei care păreau a se război între ei cu ia­ta­gane, împăunări şi demagogie.

Curajul critic al pedeliştilor cu­vântători s-a suit, cu sforţări mari, până la Boc. Nici un milimetru mai sus. Mă gândeam că, maturizaţi po­li­tic de averi şi funcţii, greii partidului vor găsi acum prilejul potrivit să se emancipeze de sub popoul lui Băsescu. Gata tăticu, ne-ai făcut mari, ne-ai suit pe cai motorizaţi de sute de mii de parai, acum lasă-ne să res­pi­răm şi singuri. Ştim să ciordim şi fără matale. Ce dracu, la atâtea por­to­fele doldora, râde democraţia de noi! Şi apoi nu mai eşti locomotivă, ci remorcă. Ne-ai băgat într-o pră­pas­tie de ne înjură pe uliţă  oamenii  şi ne urăsc până şi curcile. Cu toate ris­curile, partidul putea să încerce să-şi taie ombilicul legat de Cotroceni şi să intre  în rândul lumii, să-şi aleagă singur conducerea, nu pe cea primi­tă în plic, să guverneze, dacă îl va mai lăsa lumea, şi după cum îl taie capul. N-a fost să fie aşa. Toţi vorbăreii şi vorbăreţii, cu piepturile umflate ca nişte brotaci în călduri, s-au băţoşit în ţignale şi atâta tot. Două chestiuni majore au fost absente. Cartoful, amărâtul de cartof care a devenit – ca ultimă speranţă de supravieţuire – in­terzis mesei românilor. Foamea gloa­tei poate fi comprimată generic sub numele cartof. A fost ignorat ca mi­nor, sub altitudinea de preocupări ale unui partid cu ştaif. Şi al doilea su­biect grav, cel pe care deja l-am enun­ţat şi care ţine de viaţa de partid, dacă e partid şi nu doar clică – dezle­ga­rea de sub tutela umilitoare a lui Băsescu. N-a făcut-o şi n-o va face.

Respectiva expoziţie culinară de vor­be a rămas totuşi prin ceva. Parti­dul s-a separat în "talibani" şi "reformişti", ultimii evaluaţi subţirel la trei. Au­toporecla se vrea preschimbată, ca în Peneş Curcanul, în renume şi va fi utilizată, dacă va fi cazul, de cel care semnează – simţi de la o poştă sti­lul Băsescu – scenariul. Dacă la ta­li­bani aş cam scoate ghilimelele, nu­mele părând potrivit, la reformatori am îndoieli. Păi ce să reformeze doam­na Macovei, această justiţiară care pică mereu în picioare cu toate că pare adesea mahmură? Reţeta ghe­ţii din pahar? Şi dacă vrea să-i sus­pende pe corupţi nu realizează că ar suspenda mare parte din partid, cu şeful lor suprem cu tot? Mă îndo­iesc că asta vrea.

Curajul, mi-am zis, va veni de la ta­libani. Iată-l cuvântând răspicat, pu­nând aer mult între vorbe, pe lup­tă­­torul Berceanu, cu obrazul brăzdat de atâtea cicatrici "în războaie ade­vă­­­rate", nu în amărâte de simulări pe blog. Eu sunt singurul de aici care l-am înfruntat pe Ceauşescu! (ştiam doar de Doina Cornea!) Eu m-am bă­­tut cu Iliescu. Au! Sună bine, să vezi ce-l cotonogeşte pe Băsescu! Aici cu­vântarea Banului oltean plin de bani s-a fleşcăit. Fratelui Buzesc i s-a în­muiat paloşul. Să-l văd, zice el, pe ăla de are curaj, "cu argumente" (sub­li­n­iere apăsată a oratorului!) să-l con­tra­zică pe Băsescu! Păi de ce nu eşti tu ăla nenică? De ce nu zici: Traiane, ne-ai băgat în prăpastie, lasă-ne, du-te, ţara e în nenorocire şi prostimea flă­mândă ne ameninţă averile? De ce nu-l tragi de brăcinari pe Zeus că v-aţi încuscrit doar în atâtea nenorociri pe la Transporturi?

Blaga a urlat de s-a speriat şi ten­cu­iala din pereţi. Părea un căprar care bagă frica în pifani, în prima săptămână de cătănie. Ca ce vorbea (cacofonie voită!), în numele cărei funcţii prezente sau viitoare? Să-l prind pe ăla de nu respectă statutul (singurul statut al PDL şi singura bi­blie, pentru a cita un alt vorbitor, e T. Băsescu!) că-l sfâşii. Piept umflat de par­că aştepta să nască mâine gemeni, ar­ticulare din gâtlej. Am văzut de altfel că toţi vorbitorii, bărbaţi sau femei, şi cei cu ţâţe de la Dumnezeu şi cei cu ele mai mărunte, s-au umflat sub mi­crofon de parcă aveau dovleci sub băr­bie. Băţoşenie mare, ce mai! Îm­pă­u­narea l-a dus pe Boc la rostirea celei mai neruşinate minciuni pentru electoratul crezut idiot, aceea că vom atinge, peste un an, o creştere eco­­no­mică mai mare decât a Germa­niei, de 5 %. Ce păcat că taică-său nu l-a articulat la scăfârlie cu un ou de lemn, din cele care se vând, pentru pă­că­leli de Paşte, prin târguri.

Curajul, nesperat şi involuntar, a ve­nit însă de la un confrate jurnalist in­trat, pe poarta cu jumări, în politică. Îl cheamă Ungureanu şi se dă mai în­dră­gostit de Băsescu decât Elena Udrea, cea subjugată (politic fireşte) de inegalabilul din Cotroceni. Se­mă­nând el cu Grigore Vasiliu Birlic, la meclă, şi dorind o descreţire umoristică de avânturi, a pronunţat numele dictatorului libian Gaddafi. Vezi Doamne l-a întrebat unul pe coridor, dar pe Gaddafi când îl  suspendaţi? Cine e aici dictatorul libian? Ei, asta e! Unii au râs, dar li s-a stins râsul la ju­mă­tate, trăgând cu coada ochiului în dreapta şi stânga, speriaţi să nu-i fi vă­zut cineva. Câţiva chiar s-au tre­zit aplaudând, dar în clipa următoare, cu aceleaşi nesăbuite mâini, şi-ar fi tras singuri palme. Masacrul din Libia e mărunt. Aici greşeşti domnule zi­a­rist. Acolo n-au murit decât, zic unele statistici, 1.000 sau 6.000 de cetăţeni, împuşcaţi de mercenarii lui Gaddafi. Gaddafiul nostru e mult mai performant şi numai în iarna asta a lăsat fără suflare, prin case şi pe străzi, flămânzi sau rămaşi fără medicamente, mai mulţi civili decât în răz­boa­iele din nordul Africii. Oricum, ai făcut o comparaţie reuşită, chiar dacă livrată, pe căi niciodată dezlegate, de subconştient. Masacrul la care este supusă România, ţara în care, ca-n distihul lui Octavian Goga "Mun­ţii noştri aur poartă,/ Noi cerşim din poartă-n poartă", e până acum de neegalat, unic în univers.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de