Pelerinaj la casa lui Shakespeare

M-am aflat, într-un sfârşit de august, într-o di­mineaţă blândă cu un soare încă generos, în faţa unei case pe care cel puţin cinci sau şase sau şapte oameni o fotografiau în fiecare se­cun­dă. Mă uitam la ei ca la un spectacol. De altfel, ceea ce fotografiau aceşti oameni veniţi din toate ţările lu­mii era casa unui mare dramaturg, a unui om legat de arta spectacolului. "Oare fiecare dintre cei care vin aici iubesc cu adevărat teatrul lui Shakespeare?", mă în­trebam. Oricum, mi s-a părut fabulos să văd că flu­xul de vizitatori nu se oprea deloc. De la prima oră a di­mi­neţii şi până la căderea serii, cel puţin câteva persoa­ne se află în faţa casei în care s-a născut, la Stratford-upon-Avon, poetul rămas în istorie cu numele de William Shakespeare.

Nume complicat, de altfel. Profesorul meu de engleză ne spunea, în liceu, că numele lui Shakespeare a fost ortografiat în atâtea feluri, încât dacă îl greşeam în extemporale nu eram deloc penalizaţi. Puţine nume de scriitori sunt atât de cunoscute pe planetă, până şi de analfabeţi. Shakespeare face parte din panoplia noastră universală de mituri, într-un fel sau altul fiecare a auzit de el.

Ce-i împinge însă pe oameni să se ducă în pelerinaj chiar în oraşul în care s-a născut şi în care este, de altfel, şi înmormântat Shakespeare? Sigur, oraşul Stratford-upon-Avon este unul extrem de plăcut, cu multe case vechi bine conservate şi se află, în plus, într-o regiune superbă, la doar două ore cu maşina de Londra. Multă lume ajunge, fără îndoială, în faţa casei lui Shakespeare pentru că ea se află, oricum, pe un intinerar turistic, nu departe de Oxford şi în apropierea unuia dintre cele mai vizitate castele din Anglia, Warwick. Există însă şi cei care vin acolo, la Stratford-upon-Avon, încercând să înţeleagă altceva: cum este posibilă apariţia unui geniu?

Că Shakespeare era genial contemportanii săi au înţeles imediat, chiar şi în oraşul său natal, dovadă că lui Shakespeare i s-a făcut onoarea de a fi în­mor­mântat chiar în biserica în care fusese botezat. Interesul oamenilor pentru casa în care s-a născut marele Will nu a fost însă imediat. Între 1616, când a murit Shakespeare, şi începutul secolului al XIX-lea, puţină lu­me s-a oprit la Stratford ca să se reculeagă în faţa unei anumite case de pe Henley Street. E adevărat că şi piesele lui Shakespeare au avut nevoie de vreo 150 de ani ca să se răspândească în întreaga lume şi ca lu­mea să se recunoască în ele ca într-o oglindă universală. În 1800, spun biografii oraşului, cam 700 de per­soane veneau pe an la Stratford ca să vadă casa unde s-a născut Shakespeare. În 1850 numărul acestor curioşi a devenit mai mare, ei erau cam 2.500. Fe­nomenul a continuat însă să se dezvolte: în 1900, cam 30.000 de vizitatori erau recenzaţi anual pe Henley Street. În 1950, pelerinajul a devenit un fenomen cultural: peste 150.000 de persoane au trecut prin Stra­tford ca să salute memoria marelui dramaturg. În prezent, anual, cam jumătate de milion de oameni fac această deplasare, casa în care s-a născut autorul cel mai jucat din lume fiind şi unul dintre cele mai vizitate obiective din Marea Britanie.

S-ar părea că oraşul şi-a dat seama foarte repede de mana cerească pe care o reprezintă această cu­riozitate culturală. În 1769, deja exista un Festival de Teatru Shakespeare la Stratford-upon-Avon. Muni­cipalitatea s-a aranjat pentru a cumpăra casele aflate în dreapta şi în stânga celei în care s-a născut Shakespeare, pentru a le demola, astfel încât casa memorială a dramaturgului să poată fi pusă cât mai bine în evidenţă. Un circuit extrem de bine conceput le permite vizitatorilor să nu stea prea mult la coadă, să pătrundă imediat în atmosfera secolului în care a trăit marele Will, să treacă şi prin grădina casei în care s-a născut, iar la ieşire să poată asista, în grădină, chiar şi la câteva secvenţe de teatru improvizat. Câţiva actori declamă, pentru vizitatori, replici celebre din "Richard al III-lea" sau din "Hamlet". Nimic mai na­tural, de fapt, decât să ieşi din grădina casei în care s-a născut Shakespeare însoţit de câteva din minunatele sale pasaje. Şi mai emoţionant este faptul că actorii stau de vorbă cu publicul şi îi întreabă pe vizitatori: "Aveţi vreun monolog preferat din piesele lui Shakespeare pe care vreţi să-l auziţi?".

Cum Anglia este o ţară care a trăit întotdeauna şi din comerţ, oraşul a mai creat câteva case memoriale legate de Shakespeare: vizitatorii pot vedea şi casa, mult mai mare şi mai impunătoare, pe care dramaturgul şi-a cumpărat-o în oraşul său natal când s-a mai îmbogăţit, sau pot vizita, nu departe de oraş, casa în care s-a născut soţia sa, Anna, sau casa în care a trăit mama sa înainte de a se mărita...

Avalanşa de turişti şi modul în care oraşul a ştiut să profite de pe urma lui Shakespeare nu ucid însă o anu­mită dimensiune emoţională a pelerinajului des­pre care vorbeam. Oamenii care vin acolo salută de fapt mai mult decât memoria unui mare artist, ei oma­giază însăşi ideea de teatru şi mai ales poezia. Pen­tru că, în biserica unde a fost înmormântat autorul pie­sei "Romeo şi Julietta", cei care au conceput ins­cripţia mortuară nu au scris acolo "Aici este mor­mân­tul dramaturgului William Shakespeare". Nu, ei au scris "Aici este înmormântat poetul William Shakespeare". Iar lespedea de mormânt se află chiar la poa­lele altului, ceea ce le dă vizitatorilor impresia că Shakespeare este de fapt înmormântat în interiorul unei scene.

Personal, rătăcind prin Stratford pe urmele lui Shakespeare, am trăit cea mai mare emoţie în grădina casei sale, unde se aflau nişte peri cu fructele aproape coapte. Unele erau căzute pe jos, aşa că am întins pe furiş o mână, am cules o pară din grădina lui Shakespeare şi am mâncat-o pe îndelete. Am încercat să gust, astfel, ceea ce mai rămăsese acolo, în materie de continuitate, între momentul când trăia Shakespeare şi eventual gestul meu după căderea acelui fruct copt din pom.