Pensii sau autostrăzi?

Pentru răspunsul corect, apăsaţi butonul play de la casetofonul de bord

"Cît costă un kilometru de autostradă?" a ajuns  întrebarea mai des auzită decît "mă înşeli, spune-mi, nenorocitule care mi-ai mîncat zilele, arză-te-ar focu’!". Drama naţională a drumului scump bate tragedia benzinei şi mai scumpe şi se învecinează, fără conflicte, cu bucuria maşinii mai scumpe decît toate la un loc.

Ei bine, chiar dacă e scump (o calitate în România de fitze), drumul nu e deloc. Guvernele care au trecut pe deasupra cu elicopterul n-au înţeles drama de dedesubt, a omului simplu, talpa ţării, care trebuie să dea talpă maşinii pînă la podea ca să nu moară în depăşire. Între şoseaua pe care au promis-o şi pensia cu care au cumpărat voturi, cei care ne conduc au ales mereu versiunea pietonală.

Şi-au greşit. În cele ce urmează am să încerc să explic simplu şi cu argumente o grozăvie: că a da pensii mai mari înainte de a face şosele mai late e cea mai mare prostie pe care o poate face un om care trebuie să ducă înainte business-ul numit România.

Să începem cu pensiile. Pensia mai mare se duce, firesc, în consum. Pensionarul începe să mănînce două iaurturi în loc de unul, să plece şi la Paris în loc de Periş, să numere costumele de baie din fundalul show-ului său favorit, pe care acum îl vede pe ecran neaşteptat de lat. Consumul e bun pentru cifrele de creştere economică, însă din el, o parte importantă constituie profit al companiilor care produc toate chestiile astea pe care le ronţăim sau cumpărăm. Profitul nu e de obicei reinvestit aici, ci pleacă la mama lui la Paris şi Londra, unde se mai fac, din taxele aferente, încă două autostrăzi şi patru spitale. Avantaj ei. Cu cît pui mai mult în consum, prin stimularea lui de pe margine, cu măriri de pensii şi salarii bugetare, cu atît profitul care pleacă afară e mai mare. Aşa zice naşul meu, că dovezi nu avem, pînă una-alta, toţi investitorii sînt nişte îngeraşi veniţi cu bune intenţii.

Să vedem acum cum e cu autostrăzile. Păi e simplu: ultima oară cînd am pierdut o fabrică (Mercedes, firmă modestă, n-ai auzit de ea!), argumentul a fost că n-avem drumuri să vină piesele şi să trimitem maşinile. Orice drum e deci o momeală pentru alţi bani. E ca şi cum ai merge la pescuit: fireşte că ăla care are o undiţă la care cîrligul ajunge în apă va prinde peşte. La noi, cîrligul e autostrada A 1, care leagă cunoscutele centre europene de cultură Şoseaua Caţelu din Bucureşti şi via de pe lîngă metropola Cernavodă. Europa trebuie să-şi aducă maşina cu trenul, dacă vrea să se plimbe comod – şi mai ales să facă afaceri.  Apropo de afaceri: am ajuns la limita suportabilităţii. Valea Oltului, Valea Prahovei, alte cîteva drumuri prin Transilvania sînt tot atîtea dopuri în urechile celor care-s chemaţi acum să investească în România. Şi cînd spui investiţii, spui taxe, adică pensii mai mari pînă la urmă.

Totul e să începi cu drumul. El va aduce pensiile. Invers, e mai greu: n-am auzit să poţi circula cu 120 la oră pe şoseaua de voturi...