Pauza de iarnă a fotbalului începe să-şi lase la vatră pensionarii. Fotbaliştii abia aşteaptă să se elibereze din cazarma cantonamentelor.
Pauza de iarnă a fotbalului începe să-şi lase la vatră pensionarii. Fotbaliştii abia aşteaptă să se elibereze din cazarma cantonamentelor. Antrenorii fac echilibristică pe lamă de cuţit. Visează la îndeplinirea obiectivelor prin care îşi decontează contractele, dar, în mare secret, fabrică discursuri justificatoare ale eventualelor eşecuri. Trompetiştii poveştilor nebune cu jucători veniţi, jucători plecaţi şi jucători exilaţi falimentează şi ei în monotonia relativei stabilităţi. Doar patronii şi scutierii din dotare rămân mereu aceiaşi, previzibili, imuni la schimbare şi cu toată puterea de pricepere transferată în abac.
Am fost în această iarnă martorii unor poveşti interesante. Nu iau în calcul marile lovituri din dosarele de cadre ale jucătorilor. Nici rezultatele meciurilor amicale nu m-au preocupat prea tare. Mai degrabă mi-a atras atenţia faptul că pauza competiţională, îndeobşte moment prielnic al schimbărilor, nu a fost folosită în consecinţă de conducătorii cluburilor, care în timpul campionatului se plângeau de prestaţia anumitor antrenori. Este aceasta o dovadă în plus a amatorismului, a faptului că logica sucombă mereu în faţa reacţiilor emoţionale? Un alt fapt care mi-a atras atenţia este acela că oamenii din fotbalul nostru recurg la un comportament normal abia atunci când se confruntă cu anumite dificultăţi. Discreţia cu care George Copos, Cristi Borcea şi Marian Iancu au traversat pauza competiţională este edificatoare în acest sens. În replică, Gigi Becali şi Iuliu Mureşan, laureaţi ai unor mişcări abile în completarea loturilor, au oferit un spectacol de toată jena. Ceea ce nu înseamnă însă că atât tăcuţii, cât şi beligeranţii şi-au epuizat energiile şi vom avea parte de linişte după reluarea campionatului. Dimpotrivă, cred că ne paşte un mare pericol. Escaladarea conflictelor poate atinge cote maxime, poate antrena violenţe fără precedent. Intuiesc o luptă în campionat mai acerbă ca niciodată. Dincolo de orgoliile deloc neglijabile, participarea în cupele europene şi avantajele materiale pe care le presupune respectiva participare animă teribil disputa la vârf. Nici în zona retrogradării nu sunt date verdicte. Jumătate din echipe visează la caşcaval, iar cealaltă jumătate speră să evite debarcarea. Dispare astfel zona de adormire a clasamentului, dispar echipele obişnuite cu avantajele obţinute din cărăuşia frauduloasă a punctelor. Există premisele unei competiţii sportive de toată frumuseţea. Pericolul ne pândeşte însă dinspre făcătorii competiţiilor paralele cu sportul. În această zonă intuiesc o cotonogeală maximă şi conflict cât cuprinde.