x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Piaţă sau talcioc?

Piaţă sau talcioc?

de Ionuț Bălan    |    05 Feb 2009   •   00:00

Dacă într-o sală de conferinţe se adună 100 de români cu pretenţii, care să transmită poporului ce trebuie făcut pentru ca ţara să intre pe o curbă de dezvoltare sănătoasă, numai zece dintre ei vor discuta despre fundamentele economice lipsă.

Restul de 90 vor îmbrăca în cuvinte frumoase abstracţiuni din celelalte domenii şi vor trage invariabil concluzia că e necesar ca statul să aloce mai mulţi bani sectorului X,Y sau Z, în care îşi desfăşoară ei activitatea.

În acest timp, numărul celor capabili să arate cum trebuie gestionată economia pentru a se crea bogăţie (nu pentru a se administra sărăcia, ca-n socialism) e de 20/100 în Polonia, creşte la 30 în Slovacia, urcă în continuare la 40 în Ungaria, pentru ca ponderea să devină majoritară în Cehia – peste 50.

Ca să scurtăm discuţia, dezvoltarea durabilă a României se reduce la două elemente: mediu economic şi interes naţional. Mediul aduce competiţia – face ca întreprinzătorii să genereze profituri pe baza inovaţiei, a flexibilităţii, a capacităţii angajaţilor de a fi mai buni decât cei ai concurenţei, nu să extragă rente prin exercitarea de presiuni politice. Interesul naţional constă în reguli care să transforme mişcarea browniană a intereselor de grup în eforturi orientate în aceeaşi direcţie. Asta-i diferenţa între a aplica principiile economiei de piaţă şi a le potrivi doar la reperele unei economii socialiste, la care se raportează conducătorii noştri politici.   

Aşadar, mediul economic predictibil şi interesul naţional creează sensul de dezvoltare. După ce direcţia devine clară, nu mai e treaba nimănui, fiindcă piaţa e singurul mecanism care reuşeşte să aloce raţional resursele.

Cele spuse par extrem de simple: oare chiar poate piaţa de una singură să le facă pe toate? Dacă judecăm după precedente, ca anglo-saxonii, între 1895 şi 1899 România se confrunta cu deficite bugetare şi contractase o datorie externă semnificativă, dar în 1905 deficitul s-a transformat în excedent. Cum s-a putut aşa ceva? Păi, împrumuturile au fost folosite numai pentru raţiunea lor de bază: investiţiile. Iar după 6-7 ani, când respectivele investiţii au ajuns la maturitate productivă, au permis atât acoperirea costurilor, cât şi obţinerea de profituri.

Fireşte că succesul poate fi pus pe seama statului, după teoria “bugetul dă tonul”, creând cerere, iar apoi formarea brută de capital îşi face apariţia şi la companiile autohtone. Dar totuşi, deşi surplusul din buget îi permitea României în 1911 să aloce cele mai importante procente din zonă pentru educaţie şi infrastructură, de ce se atribuia pentru economie una dintre cele mai mici cote de cheltuieli? Fiindcă asta nu-i treaba statului – în economie investeau întreprinzătorii privaţi. O economie din ce în ce mai sănătoasă, dacă luăm în calcul că dobânzile efective plătite la împrumuturile pe termen lung au scăzut de la 7,8% în 1889, la 5,3% în 1910-1911 – iată o reducere sensibilă a inflaţiei. Şi rezultatul final s-a văzut în PIB/locuitor, care în 1913 avea să fie mai mare cu două treimi decât în 1870 – peste cel din Portugalia, Grecia sau Polonia.

Din păcate acum România nu mai este nici o ţară eminamente agrară, nici una industrial-agrară, ci doar un imens iarmaroc. Iar piaţa... care piaţă? În marele talcioc România, aceiaşi importatori fac aceleaşi oferte speciale, pe rând, ca să vândă toate tarabele.

Iar atunci când vedem că poezia creşterii economice nu ajunge în nivelul de trai, ci se extrage din el, ce mai putem face? Doar haz de necaz.

×
Subiecte în articol: editorial