Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„I-auzi, Veto, pică streaşina! Se simte primăvara, gata!”, îi zicea tata-mare muierii lui în prima noapte de dezgheţ. Probabil că omul bunicii mele avea un simţ aparte cu care adulmeca anotimpurile, că mereu le nimerea. Păi la fel se întâmpla şi la venirea verii, când se stârnea câte-o furtună şi bubuia cerul. Ploua cu bolboroci şi trăsnea de se zguduiau geamurile ferestrelor. Băierile văzduhului se rupeau deodată şi ne pomeneam cu vipia în prag. Pământul se încingea şi devenea ţărână. Toate se schimbau atunci, chiar şi numele! Aerul se numea zăpuşeală, pământul, ţărână, apa, fiertură, şi câte altele.
În ziua în care tata-mare îşi dădea jos de pe cap căciula brumărie din blană de miel şi-şi punea pălăria ştiam că primăvara s-a isprăvit. La fel şi-n toamnă, la-nceput, după Sânta Maria, numai că lucrurile se petreceau de-a-ndoaselea. Adică pălăria era înlocuită cu căciula. Şi sosirea iernii o presimţea bunicul. Era îndeajuns să se uite niţel pe cer şi să ia aminte la croncănitul ciorilor. Ori să cerceteze din ce parte s-a iscat vântul. De la miazăzi sau de la miazănoapte, că nu era totuna. „Miroase a măzăriche”, îl auzeam şi, ca un făcut, bătătura se acoperea cu un praf subţire de nea, cernit de norii potrivnici. Ţăranii din care provin n-aveau habar de codul portocaliu sau de cel roşu, ca azi, păcatele lor! De unde să afle ei cum va fi vremea, că nici curent electric nu li se băgase în casele sărăcăcioase?! Îşi încordau trupurile de glod şi-şi ascuţeau instinctele, ca nu cumva să-i surprindă şturlubatica natură. Pe care o ghiceau întotdeauna, din te miri ce semne, că pe multe le-am şi scos din minte, s-au rătăcit în uitare.
Ei bine, în noaptea aceea de dezgheţ eu n-auzeam decât picurii prelinşi de pe ţiglă. Ca un plâns înfundat, de parcă întregul Univers se pornise să bocească. Scâncetul acoperişului vătuit cu zăpadă mă umplea de tristeţe. Şedeam ghemuit în aşternut şi ascultam cu suflarea oprită lacrimile scurse pe întuneric. Vasăzică nu doar oamenii plângeau, ci şi natura… Pica streaşina şi mai pică şi acum, nu s-a săturat de jelit. Îmi trăgeam plapuma la gură şi ciuleam urechile să desluşesc fiecare sunet al basmului. De încordare mă durea carnea. Sau poate de la greutatea plăpumii, că era burduşită cu lână de oaie. Povara ei mă astupa şi-mi amorţea pielea. Doar imaginaţia scăpa din strânsoare şi hălăduia hăt departe, în ţinuturile fără de sfârşit. O lua la sănătoasa, gonind nebuneşte care-ncotro, se întorcea obosită sau speriată, aţipea oleacă şi iar se desprindea. Nimic n-o împiedica să umble haihui şi să ridice lumi de închipuiri în nemărginiri. Să le dărâme apoi şi să născocească altele la adăpostul beznei.
Pica streaşina şi dintr-odată deveneam nostalgic. Suspinam împreună cu iarna ce-şi ronţăia nămeţii şi ţurţurii de gheaţă, şi beteala albă azvârlită de la un cap la altul al câmpului. Rămâneam singur, orfan de iarnă… Se topeau visele şi poveştile, le hăpăia clisa copilăriei. Oboarele se înnegreau şi musteau de apă, ne înghiţea nămolul, adânc şi lipicios. Înotam prin lutul desfundat, ne împotmoleam până ce primăvara îl zvânta. Soarele îl crăpa şi din despicăturile alea aburinde ieşeau gâzele, cam ameţite de la lunga hibernare. Slăbite şi împleticite îşi croiau anevoie cărări, grijulii să nu fie strivite de călcătura apăsată a ţăranilor. Ehe, dar trebuia să mai aştept ivirea primăverii!
Deocamdată visam înmuiat de căldura patului. Pe gâtul sobei dogorinde moţăia o mâţă bălţată. Da, că soba avea şi gât, şi burtă, şi mâini, ca orice personaj basmic, nu era o simplă alcătuire din paiantă! Pisica torcea lin şi molipsitor, cu mustăţile tremurânde. Uneori tresărea, îşi deschidea ochii fosforescenţi, îi rotea molatic, asigurându-se că totul e în ordine, şi-i închidea la loc. Torsul ei lenevos şi scâncetul streaşinii îmi stricau somnul, dar nu mult. Cădeam răpus şi vraja se risipea miraculos. Lumina dimineţii, şovăitoare şi înşelătoare, mă deruta într-atât încât păşeam anapoda prin omătul desfigurat. Lacrimile nopţii îl găuriseră în dreptul streaşinii plânse şi se zărea deja goliciunea pământului.
Aerul se încălzea brusc, vânturat de adierile blânde ce-mi mângâiau obrajii îmbujoraţi. Umbra creştea şi se mişca întruna împrejurul vietăţilor şi nevietăţilor, sporind misterul unei vieţi pe care abia o pricepeam. O trăiam şi atât, prea crud să-i dezleg tainele. În timp i-am pătruns orişicât miezul, însă asta m-a făcut nefericit. Înţelegerea existenţei nu înseamnă niciodată fericire, dimpotrivă. Cu cât i-am descifrat tâlcul, cu atât mi-am pierdut entuziasmul, bucuria. Spre sfârşit, viaţa se transformă într-un rictus şi astfel trecem dincolo, schimonosiţi de a din urmă spaimă. Iar dincolo nu mai pică în veci streaşina…
Citește pe Antena3.ro
