Pisica din televizorul color

Dumitru Beşte din Vintileasa-Deal se va remarca in sat, căţiva ani mai tărziu, cănd se va hotări, in fine, să-şi ia televizor. Ori de căte ori veneau in vacanţă, cei doi băieţi ai săi, studenţi la TCM, il băteau la cap să-şi cumpere unul, deoarece a venit momentul să intre şi el in rindul lumii.

ACHIZIŢIE CU BUCLUC - 50 de reclamaţii fără răspuns, a 51-a cu surprize

Dumitru Beşte din Vintileasa-Deal se va remarca in sat, căţiva ani mai tărziu, cănd se va hotări, in fine, să-şi ia televizor. Ori de căte ori veneau in vacanţă, cei doi băieţi ai săi, studenţi la TCM, il băteau la cap să-şi cumpere unul, deoarece a venit momentul să intre şi el in rindul lumii. Mureau să aibă televizor acasă, pentru a nu pierde serialul Dallas, pe care-l vedeau la cămin, in sala de lectură. Cănd veneau in vacanţă trebuiau să meargă pe la alţii, să-l urmărească. N-ar fi fost nici o problemă, studenţii erau primiţi cu plăcere de orice gospodar. Numai că cei din sat erau atăt de furioşi pe J.R. incăt nu puteai vedea ca lumea nici un episod. De cum incepea, ba chiar inainte de a deschide televizorul, gospodarul se apuca să-l injure atăt de rău şi atăt de zgomotos pe "boul ăla cu pălărie", că ei, băieţii, işi pierdeau starea de telespectator. Trebuia să sară şi ei de pe scaun şi să injure. Dacă n-o făceau, riscau să aibă de a face cu gospodarul care, dindu-şi seama că ei nu zic nimic, incepea să-i privească pieziş. Şi, la un moment dat, după ce o tăcere adăncă, dar ingrijorătoare, se instala in partea unde şedea gospodarul, o dată se auzea:

- Te pomeneşti că vouă vă place de criminalul ăsta?!

Dacă n-aveai inspiraţia să tresari şi să răspunzi imediat cu un potop de injurături la adresa lui J.R., gospodarul incepea să te injure pe tine. Şi cum, de regulă, băieţii mergeau să vadă serialul la fetele din sat, eleve la liceu, gospodarul putea să te şi ia la bătaie, zicăndu-ţi:

- Aha, eram sigur că-ţi place J.R., lasă că ştiu eu, ai pus ochii pe fiică-mea, vrei s-o iei de nevastă şi s-o chinui ca pe Sue Ellen!

Dumitru Beşte rezistă eroic atacurilor. In ultimul timp insă nu le mai răspundea, tăcea indărjit ori de căte ori săreau pe el cu gura, şi băieţii, văzănd că se ingroaşă gluma, nu-l mai săcăiau. Şi deodată, intr-o zi, pe cănd se intorceau de la Deal, de la furatul unor taraşi, le spuse, fără nici o legătură cu tăcerea de mai inainte: gata, iau televizor! Şi o spusese atăt de ferm, de apăsat, incăt băieţii nu se mai intrebară, cum ar fi fost firesc, cine il convinsese. Ştiau că se convinsese singur. De asta nici nu le mai răspunsese in ultimul timp. Creierul lui lucrase intruna. Socotise, făcuse raţionamente, inaintănd, ca printr-un hăţiş, spre concluzie. Şi aşa cum cel care merge şi merge printr-un hăţiş, zgăriindu-se, lăsăndu-se lovit de nuieluşele din cale, scrăntindu-şi glezna prin gropi neprevăzute, ajunge, deodată, prin nimic neanunţat, la capătul lui, in faţă cu o pajişte imensă, tot aşa, tatăl lor izbucnise deodată: gata, il iau!

- Numai că-l iau nou-nouţ, nu cum au făcut ăştia din sat, le-au cumpărat de la măna a doua.

Băieţii nu se mirară. Vrea să aibă unul bun - işi spuseră. El insă continuă, zicăndu-le că la televizoarele de măna a doua s-au uitat alţii inaintea lui şi deseori atăt de porceşte incăt muierile din filme, simţindu-se privite atăt de insistent, se ruşinaseră şi le era acum teamă să iasă pe micul ecran in fustă prea scurtă. A doua zi, Dumitru se sculă de dimineaţă şi merse la Floreşti, de unde se intoarse cu taxiul, cărănd un televizor. Nu-l puseră in priză imediat. Era singurul televizor de pe uliţă şi hotărără să facă o sărbătoare din inaugurarea lui. Chemară la punerea lui in priză pe toţi cei de pe uliţă. Şi veniră mai toţi, inclusiv baba Aglaia Spiridon, care-şi adusese cu ea lucrul de mănă, să termine de impletit un ciorap in timp ce se uita la televizor. Fiecare veni cu un cadou - un muşchi de porc, o traistă de nuci, o damigeană de vin - , de parcă ar fi fost vorba despre tăiatul moţului, şi nu de vărărea televizorului in priză. Puseseră aparatul in camera de la drum, rezervată momentelor ieşite din comun - parastase, nunţi, botezuri - pe o masă lungă, din lemn negeluit, cărată din magazie şi aşezată in mijlocul incăperii. In camera asta făceau rar focul - lemnele erau scumpe - astfel că, inainte de a vări aparatul in priză şi, prin asta, de a ciocni paharele cu vin, iar oaspeţii să-i spună lui Dumitru Beşte să fie intr-un ceas bun, gospodarul luă de pe televizor blana de oaie, pusă să-l invelească, să nu răcească artiştii, căntăreţele mai ales, şi să cănte răguşite Trandafir de la Moldova.

Oaspeţii se aşezară cum putură. Baba Aglaia Spiridon, intr-un colţ, ca să poată lucra la ciorap nestingherită, permiţăndu-şi să ridice privirile şi să se uite la televizor doar cănd răsunau impuşcături, pentru a intreba: l-au omorăt, maică?! Ştefan Anghelache, vecinul de peste drum, işi găsi loc in spatele televizorului.

- Mai ştii?!, zise el, de aici văd muierile din spate şi, poate, una, convinsă că e văzută doar din faţă, se va incheia prost la rochie şi o să-şi lase o bucă goală. Toţi ceilalţi răseră de prostia asta. Orice mucos ştia că la televizor se vede doar din faţă ceea ce apare pe ecran. Numai că, deşi hohotiră şi ei, căţiva il păndiră tot timpul filmului pe Ştefan Anghelache, doar-doar se va ridica pentru a merge la privată să-i ia locul.

- Linişte!, strigă Dumitru Beşte, inainte de a incepe ceremonia de inaugurare a televizorului color nou-nouţ. Toţi se potoliră. Un puradel al lui Vasile Tacu se trezi cu o scatoalcă zdravănă de la un bărbat care şedea alături. Ţăncul nu-şi găsea astămpărul, vesel cum era, pentru că furase nişte cărnaţi, pe care-i ţinea ascunşi in săn. Untura de pe ei se topise şi, curgănd, il gădila pe burtă.

Instalară televizorul potrivit instrucţiunilor din pliant tipărite in limba chineză. Nimeni n-avea habar de limba asta. Băiatul cel mare sări insă să citească el, zicănd că are un coleg de cameră vietnamez. Şi cum Vietnamul se invecinează cu China, cele două limbi sunt asemănătoare. Deşi citea altceva decăt era in pliant, cănd il vărără in priză, televizorul incepu să funcţioneze. Era un western. Nimeriră spre final, cănd şeriful il găjbise pe bandit şi se pregătea să-l impuşte, deoarece acela făcuse mult rău. Banditul era lungit la pămănt. Şeriful ţinea indreptat pistolul asupra lui. Pe margini se strănsese lumea din orăşel, intre care şi căteva muieri mai despuiate. Ilinca Tăutu, văduva din spatele casei, care era bisericoasă, işi duse măna la gură. Speriată, gata să cadă in genunchi şi să se roage pentru păcătoaselea alea. Ştefan Anghelache prinse să mihohotească deşucheat, făcăndu-le săc celorlaţi, pentru că ei nu vedeau la doamnele respective ceea ce vedea el, care şedea in spatele lor. Toţi ii făcură semn să tacă dracului. Aşteptau cu sufletul la gură focul din gura ţevii şi pocnetul impuşcăturii. Cum şedeau ei aşa, inlemniţi de incordare, se auzi, deodată, un miorlăit de pisică.

Şeriful se intoarse brusc, să vadă cine miorlăie, şi atunci banditul intinse măna, luă pistolul de pe jos şi trase in şerif, impuşcăndu-l. Pe toţi cei de acolo scena ii amări rău de tot, deoarece, aşa cum era de aşteptat, ei ţineau cu şeriful. Băieţii insă strigară: nu se poate! Am mai văzut filmul ăsta de vreo zece ori pănă acum, in secvenţa asta nu se aude nici un miorlăit şi şeriful il arestează pe bandit, după ce-i spune că are dreptul la un avocat. Filmului ii urmă insă un montaj literar-artistic festiv, care incepu cu intonarea imnului de stat. Şi după prima strofă iar se auzi miorlăitul. Băieţii, care se pricepeau la televizoare, săriră de la locul lor şi scoaseră capacul din spate şi, in locul sărmelor şi sărmuliţelor, al butoanelor complicate, găsiră doar o pisică jigărită, neagră, cu blana urătă, plină de scaieţi, care strănută scurt, ţăşni pe lăngă ei, ieşi pe uşă ca din puşcă şi dusă a fost.

Dumitru Beşte făcu imediat reclamaţie la magazin, in care descrise totul, de la cum cărase el televizorul pănă la cum găsise măţa (cinci coli de hărtie), dar nu primi răspuns. Mai făcu una şi incă una. Una mai mare decăt cealaltă, pentru că in fiecare povestea şi ceea ce scrisese in cea anterioară. Adevărul este că directorul magazinului, văzănd toată polologhia, n-apuca niciodată să ajungă pănă la capăt, citea primele rănduri, apoi, zicăndu-şi, in definitiv, ce dracu vrea ăsta?! sărea mai către sfărşit, unde il izbea deodată cuvăntul pisică. asta-i nebun de-a binelea, rădea el amuzat, ce legătură are pisica cu televizorul? Şi luănd hărtia o mototolea, şi o arunca la coş. Dumitru Beşte trimise magazinului in total 50 de reclamaţii, fără să primească răspuns. La a cincizeci şi una, pentru că intre timp trecuse un an de zile, primi, in sfărşit, o adresă bătută la maşină, in care i se spunea că sesizarea dumneavoastră a fost analizată de conducere (Era vorba de noua conducere a magazinului). In consecinţă, continua adresa, trebuie să vă prezentaţi la magazin cu televizorul, să vi-l schimbăm. Dumitru Beşte işi puse televizorul in spinare şi merse cu el la magazin. Cei de acolo il luară, ii dădură unul nou, dar, cănd să plece, vănzătorul, un tănăr căruia ii bătea ochiul stăng, il intrebă, după ce mai aruncă o privire pe hărtia de garanţie:

- Dar pisica? Aţi adus pisica?