Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Imaginea "comisarului politic" al FMI in Romania pare mult mai prezenta si impusa in fotografii de ziar si imagini de televiziune decat a oamenilor care conduc Romania. Cum de le mai curge sangele in vine acestor guvernanti cand absolut orice hotarare – nu doar economica – de importanta nationala, mai devreme sau mai tarziu, ne este anuntata de "comisar". O sa ziceti, poate, ca metafora cu sangele in vine e excesiva. Mi-aduc aminte insa cand, prin vara lui 1991, ministrul Transporturilor din Guvernul meu si actual presedinte al Romaniei ma suna sa imi spuna "Domnule prim-ministru, daca-mi tai vinele, nu curge sange" din cauza umilintei inghitite de la soferii de pe TIR-urile care traversau Romania venind din Turcia si cu nerusinare incalcau reglementarile romanesti.
In Anexa la ultimul acord cu FMI dezvaluita de presa, anunturile distrugatoare se tin lant. Spre exemplu, abandonarea a 1.000 km de cale ferata si restructurarea la sange a CFR-ului. De ce? Avem, oare, o vasta retea de drumuri si autostrazi bine pusa la punct? E Dunarea plina de barje, slepuri si alte vase de transport de marfuri? Cica, ne zice "comisarul", mergem catre o competitivitate superioara! Ha! Ca multa ne-a adus FMI-ul pana acum! Se mai preconizeaza reducerea drastica a Postei Romane! Ma intreb, in cunostinta de cauza, in ce alta tara – europeana sau nu – ar mai propune "comisarul" asa ceva? Si, din nou, bomboana pe coliva, se impune masura lichidarii unor active ale statului. Ca bine ziceau latinii: "Cui prodest?" (Cui foloseste?) Raspunsul la aceasta intrebare vi-l pot da prin exemple ale unor contracte de privatizare cu mari companii straine.
Prefer insa sa-l citez (recunosc, cu surpriza) pe domnul Adrian Vasilescu, care, ramanand intr-o noapte fara lumina, constata ca ENEL e un monopol privat al distributiei de energie electrica ce face cam ce vrea. Ma despart insa de domnia sa atunci cand afirma – exact ca in perioada dogmei neo-liberale de la inceputul anilor ’90 – ca proprietatea statului egal proprietatea nimanui. Atunci cand aceasta afirmatie este adevarata, inseamna ca societatea e foarte bolnava. De cateva ori in zilele trecute am stat alaturi de minunatele autobuze Mercedes-Benz ale transportului public achizitionate pe multi bani din buzunarele bucurestenilor auzind cum motoarele lor perfect silentioase initial, dupa doi ani de utilizare, produc zgomote de rasnita. Sigur ca administrarea acestei proprietati publice e in acest caz o bataie de joc. Dar in toate tarile europene, cu exceptia Marii Britanii, transportul urban e proprietate publica si functioneaza impecabil. Prin urmare, nu-i de vina proprietatea. E de vina combinatia nepasare+coruptie. Alte servicii publice privatizate la noi precum distributia de energie electrica sau apa si canalizarea in Bucuresti n-au asigurat calitatea promisa in momentul privatizarii. In toate cazurile ar fi suficient ca aceia care gestioneaza proprietatea – fie institutii ale statului, fie primarii – sa aplice clauzele contractuale. Ar constata de multe ori ca aceste contracte au insemnat mai ales cresteri de preturi si tarife, deci profituri imediate si consistente, in timp ce angajamentele de investitii au fost constant neonorate. Vorba domnului Vasilescu: "Cand vor veni investitiile? Dupa cati ani?". Constatarile pe viu ne permit sa spunem ca un monopol de stat e rau; dar unul privat e si mai rau.
Cele mai recente rezultate ale neuro-stiintelor actuale tind sa arate ca raul poate fi definit ca lipsa totala de empatie. Adica lipsa capacitatii de a te identifica afectiv cu o alta fiinta umana, adica un corespondent; de a resimti ceva asemanator cu ceea ce simte sau indura sau se bucura un corespondent. Pentru actualii guvernanti, un adevarat devotament pare ca exista intr-un singur sens: cel pentru a decide cum se face rau fara a avea constiinta cat e de rau. Niciodata in istoria noastra politica nu s-a intamplat ca acum: sa platim atat de mult pentru a pierde atat de mult.
