Plecaţi şi rămaşi

Mulţi dintre cei care au fugit în străinătate sau au rămas "dincolo", înainte de 1990, nu s-au pus de acord cu familiile şi rudele apropiate asupra urmărilor. "Rămaşii" au plătit, indiferent de opinia şi de voinţa lor, deciziile "transfugilor". Uneori şi cu cariera.

De părerea acestor "rămaşi", care aveau tot atâtea drepturi de a-şi hotărî drumul în viaţă ca şi plecaţii, nu ţine seamă nimeni. Ba chiar sunt sancţionaţi cu articole şi dezbateri incriminatoare de unele ONG-uri care ne apără democraţia, ca şi cum doar decizia celor care "au ales libertatea" contează, nu şi vrerea familiilor, rudelor şi ale colegilor, care le girau revenirea în ţară.

Aceste ONG-uri, conduse de oameni care nici ei n-au părăsit ţara (!) şi care, la urma urmei, au fost la fel de laşi - dacă despre laşitate e vorba - ca şi ceilalţi 24 de milioane de "rămaşi", se substituie unor instanţe familiale şi uneori i se substituie şi lui Dumnezeu. Apartenenţa sau slujba la un astfel de ONG, care nu-i o chestiune de necesitate, ci de opţiune, de întâmplare şi în multe cazuri de oportunitate, îi determină pe cei mai vocali din membri şi şefi să se exprime public odios despre "rămaşii" care au, în sfârşit, curajul să spună că "plecaţii" le-au stricat viaţa.

Sau era cât pe aci să le-o strice pe termen lung. Cei care înainte de 1989 au îndrăznit să nu fie de acord cu decizia unuia din familie şi au procedat în consecinţă, apărându-şi rostul în profesie şi societate, sunt culpabilizaţi adeseori cu mare tămbălău mediatic.

În 1980, aflându-mă în Olanda, pentru scrierea unei cărţi despre M.C. Escher, carte care se găsea în plan la Editura Meridiane şi pentru care luasem şi un avans, am avut ocazia să rămân, să nu mă mai întorc în ţară. Că proprietarul unei reţele de galerii de artă, la care ar fi urmat să mă angajez, a făcut infarct şi a murit la o săptămână după ce m-am întors totuşi acasă e un fapt de destin. Şi cel mai puţin important din seria celor care m-ar fi făcut să nu rămân în Olanda.

Într-o seară, la Haga, am întocmit inventarul persoanelor cărora opţiunea mea le-ar fi creat un mare disconfort sufletesc şi profesional. Pe măsură ce scriam pe coala de hârtie numele lor, începând cu membrii familiei şi încheind cu colegii din redacţia unde lucram şi care garantaseră pentru plecarea şi întoarcerea în ţară, mi-am spus că nu e corect să nu ţin cont de acest disconfort fără o zi de scadenţă.

Eu nu-i judec pe plecaţii care au putut să ignore grijile cu care îi încărcau, fără să le ceară acordul, pe rămaşi, dar nici nu le dau voie altora, fie că ţin la un ONG, fie că sunt formatori de opinie, s-o facă pe deştepţii şi să-mi spun că am trăit greşit.
E plină România de inchizitori şi de procurori, care par a şti cum e mai bine să-şi ducă alţii viaţa. Numai vieţile lor nu se pricep să le rostuiască.

P.S. Am scris acest articol motivat de obrăznicia mai mult decât punitivă a unor veri de-ai lui Dan Voiculescu, pe care nu-i cunosc şi cu care nu am nimic în comun. Cum de altfel n-am nimic în comun nici cu Dan Voiculescu. Pe aeroportul din Frankfurt, aceştia m-au oprit - tocmai veneau din România, unde se bălăcăriseră pe la televiziuni cu vărul lor -, cerându-mi să nu-mi mai stric numele la Jurnalul Naţional. Încă unii care mureau, pe aiurea, prin lume, de grija că-mi trăiesc greşit viaţa în România!
Că trădez un ideal trăind în ţara mea.