Pledoaria unui dezertor civic

"Aţi votat?", mă întreabă unul dintre candidaţii bucureşteni, întîlnit întîmplător printre standurile de carte de la "Bookfest". "Nu", îi răspund fără ezitare, cam încurcat, totuşi, de propria-mi sinceritate. "Nici duminică nu veţi merge la vot?", insistă el vizibil contrariat. "Nici", adaug eu şi mai stînjenit, dar la fel de abrupt. "De ce?", sunt iscodit în continuare, poate din curiozitate, poate din iritare. "Ştiţi, de cîţiva ani eu am dezertat din dreptul de a vota", frîng dialogul "electoral" şi ne despărţim confuz.

"Aţi votat?", mă întreabă unul dintre candidaţii bucureşteni, întîlnit întîmplător printre standurile de carte de la "Bookfest". "Nu", îi răspund fără ezitare, cam încurcat, totuşi, de propria-mi sinceritate. "Nici duminică nu veţi merge la vot?", insistă el vizibil contrariat. "Nici", adaug eu şi mai stînjenit, dar la fel de abrupt. "De ce?", sunt iscodit în continuare, poate din curiozitate, poate din iritare. "Ştiţi, de cîţiva ani eu am dezertat din dreptul de a vota", frîng dialogul "electoral" şi ne despărţim confuz.

Chiar aşa, de ce nu votez ?
Păi, s-o luăm pe îndelete. Ar fi, în primul rînd, inapetenţa mea pentru activismul politic. Căci, exercitarea universalului drept ţine nu numai de activismul civic al cetăţeanului. Exprimarea opţiunii politice înseamnă şi angajare politică. Adică să alegi pe cineva dintr-o listă, să treci de partea cuiva. Şi trecînd într-o tabără, o excluzi pe cealaltă. Cum ideologiile nu mă emoţionează defel, rămîn indivizii dintr-un partid sau altul. Dar aceştia nu-mi sunt toţi simpatici. "Ştampilarea" celui simpatic mie presupune a-i accepta otova întreaga şleahtă de coechipieri dubioşi. Ca pe vremuri, cînd cumpăram pipote la pachet cu gheare şi gîturi. Or, eu sunt preocupat de oameni concreţi şi nu de mulţimi amorfe, adunate în dosul unei sigle.

În al doilea rînd, nu mi se pare corect ca ziariştii şi comentatorii de politică să aibă asemenea opţiuni. Votînd, ei se transformă în agenţi electorali interesaţi, în purtători de cuvînt ai feluritelor formaţiuni politice. Demersul lor mediatic e viciat astfel fundamental şi-şi pierde credibilitatea. Asumarea rolului de formator de opinie nu include şi dreptul de a fi legat prin vot de un partid anume. Obiectivitatea publicistului, oricum afectată de "puseurile" şi "bufeurile" subiective, va suferi un proces progresiv de dezintegrare, pînă la susţinerea făţişă şi talibană a celui pentru care a votat. Sau pînă la atacarea virulentă a acestuia, din răzbunare pentru speranţele înşelate. Am citit şi am ascultat de nenumărate ori, în spaţiul public dîmboviţean, persoane onorabile regretînd modul în care au votat, încît am pus osanaua sau diatriba din discursul rostit de ei pe seama dezamăgirii provocate de opţiunea la urnă.

În al treilea rînd, mă deprimă ideea că între votul netotului şi cel al lui Einstein nu e vreo diferenţă. Imaginile televizate din Ştefăneşti, Iepureşti şi Vidra, precum şi altele, nedifuzate încă, din ţara ghiaurilor, m-au lecuit definitiv de elanuri patriotice şi civice. Voturile ălora mulţi vor decide întotdeauna, şi gîndul că viitorul meu e pecetluit de vermina mînată la urnă de samsarii electorali mă înspăimîntă. De aceea mă întreb sceptic cît de liberi sunt cei care votează contra cost sau de frică. De frica economică ori fizică, religioasă sau etnică. Votul liber are nevoie şi de un cetăţean pe măsură, dar instituţia cetăţeanului întîrzie să se consolideze în România. Ba, dimpotrivă, ea se surpă ireversibil!

După întrevederea accidentală cu candidatul, pe care altminteri îl preţuiesc ca politician, aproape că mă răzgîndisem. Un soi de remuşcare şi-un sentiment de jenă pentru interlocutor mă înhăţaseră şi mă tulburaseră îndestul ca să mă îmboldească, duminică, la scrutinul local. Starea asta de culpabilitate n-a durat decît o clipă. A fost de ajuns să dau cu ochii de pragmatismul antinaţional al globalizării şi gata. În faţa hotelului "Marriott" edilii urbei turcite au amplasat nu demult statuia eroilor din Dealul Spirii. O pildă omagială veşnică închinată unei fapte de eroism mititel, un amănunt din istoria noastră imprecisă şi pitică. Atît de măruntă încît "Louis Vuitton" a şi ascuns-o sub ditamai geanta butaforică. Nu se mai vede nici soclul, înfăşurat în cartoane sclipicioase, că, deh, sclipiciul prinde de minune la bieţii sălbatici. Uşor, uşor, România e pitită sub reclamele publicitare de aiurea, sub simbolurile precarităţii de firmă, şi, curînd, ne vom uita trecutul indigen. Iar generaţiile ce-or să vină se vor ruşina, la dictarea străinilor, de tot ce-i românesc. Sufragiul intern e de formă, deoarece alţii, de afară, ne fixează soarta. Ăsta e ultimul argument pentru care, deocamdată, nu mai votez.