Poarta din zid

Prin anii 1965-’70 primeam gratis din Paris, de la o galerie de artă, cărţi din toate domeniile: literatură, sociologie, istorie, pictură clasică şi contemporană… Adresa galeriei, precum şi lista cu titluri disponibile circulau în regim de secret care nu trebuia să devină public, de la prieten la prieten. O dădeam şi eu mai departe unor persoane de încredere, ştiind că situaţia prezenta un anume risc.

Era evident că statul accepta acest gen de cadou otrăvit oferit de capitalism, dar de ce o făcea şi, mai ales, de ce nu ne lua nimeni la întrebări pentru că scriam epistole în străinătate fără aprobare nu ştiam. Totul aducea a miracol care nu putea  să dureze. Totuşi, ca într-un lanţ al Sfântului Anton, listele cu cărţi disponibile continuau să sosească, iar scrisorile pe care le expediam pe adresa galeriei Lambert, din St. Louis en l’Ile, ajungeau toate la adresant, spre deosebire de atâtea alte scrisori care nu treceau graniţa. După 1990, în unul din primele drumuri pe care le-am făcut la Paris, am bătut Strada St. Louis en l’Ile de la un capăt la altul, trebuind să mă resemnez cu gândul că miste-rioasa galerie cu dublu statut, de spaţiu artistic şi de oficină culturală tolerată în Est, dispăruse. Ştiam de acum că era un pui al CIA, că existau convenţii de schimb, pe care România era obligată să le respecte, şi că, sub acoperământ cultural, ajungeau la noi o seamă de cărţi din lumea liberă, nu însă multe şi nu pentru toată lumea.

La adresa unde funcţionase odinioară galeria am dat peste o firmă care nu-mi spunea nimic. Era posibil să nu mai fi ţinut bine minte adresa, iar galeria să fi existat încă la câteva case de locul unde o căutam, dar nu am insistat. Aveam sentimentul că particip la o loterie a recuperării trecutului şi că aveam dreptul la un singur loz. Câteva din cărţile pe care le primeam cândva, cu multă înfiorare dublată de o teamă persistentă, le-am întâlnit la preţuri derizorii în anticariate de mâna a doua, la raioanele de tipul “dacă doriţi să revedeţi”. Nu le mai găsem nici provocatoare, nici bine tipărite. Îşi epuizaseră şi ele, ca şi galeria Lambert, funcţia. De fapt, nu le citisem. Le tezaurizasem ca pe dovada unui privilegiu.

Fuseseră “Poarta din zid”, din nuvela lui Edgar Allan Poe. Trebuia deschisă atunci când îţi ieşea în cale; a doua oară, oricât ai fi căutat-o, n-o mai găseai. Puteai să întrebi pe toată lumea şi obţineai aceleaşi răspunsuri: Ce poartă? Care poartă? Aici n-a existat nici o poartă, e numai în capul dumitale! Spre deosebire de situaţia din nuvela lui Poe, mi se deschisese o poartă în cap. Nu una monumentală, mai degrabă o intrare de servicu, totuşi o intrare.

Te aplecai niţel, îţi sugeai burta, trăgeai cu ochiul în stânga şi în dreapta să vezi dacă nu eşti urmărit şi treceai un timp dincolo. Uneori ca să treci dintr-o lume în alta e de ajuns şi o crăpătură în zid.