Portocalele din boxeri

PAPORNIŢA CU ÎNŢELEPCIUNI După aproape o lună de şah etern, cu respectarea sacrosanctă a ritualului Sărbătorilor de iarnă, lupta fără de sfârşit a capsomanilor care în 2004 au cucerit împreună reduta pesedistă şi au câştigat puterea politică a degenerat într-un meci de ping-pong ridicol, cu scrisori şi acuzaţii reciproce. Câştigătorul ţăcănelii e încă greu de intuit, dar pierde sigur o Românie istovită de privit lung la tăvăleala reciprocă din ringul uns din belşug cu emulsia de cacao şi scuipat.

PAPORNIŢA CU ÎNŢELEPCIUNI
Acum vreo 18 ani, poporul român, prin reprezentanţii săi (ulterior) aleşi ori numiţi, l-a împuşcat, pentru nişte infracţiuni mai mult sau mai puţin imputabile direct, pe dictatorul Nicolae Ceauşescu. L-a împuşcat degeaba, fiindcă – dacă acele criterii ar mai fi valabile în ziua de astăzi – viaţa politică poreclit democratică ar trebui să se transforme într-un genocid instituţional. Tentativa – legitimă constituţional – de numire a Noricăi Nicolai în funcţia de ministru al Justiţiei a scos la iveală, cu o violenţă absolut greţoasă, tot ce are mai hidos în adâncurile ei populaţia vieţuitoare a spaţiului carpato-dunăreano-pontic. Doi aşa-zişi bărbaţi de stat, în fapt nişte caricaturi de politicieni cu aere false de primadone, s-au coborât, în public, la nişte comportamente de pitecantropi vorbitori şi la costum doar pentru a-şi demonstra unul altuia că-n ei zace nefolosită o importantă sămânţă haiducească.


Într-unul dintre colţurile ringului numit România s-a înfipt hotărât, pe picioarele din faţă, autointitulatul Jucător, un soi de personaj popular straniu, cu aură falsă de martir şi comportament de lotru la drumul mare. Omul are idei puţine şi fixe, plus o convingere patologică potrivit căreia Dumnezeu l-a ales să ne izbăvească. În acest război perfect inutil, la care Europa Unită priveşte de-a dreptul prostită, şi-a asezonat la pachet o pată perenă – cu aspecte ce ţin deja de domeniul clinicului – pusă pe singura femeie-politician care a îndrăznit să-l înjure de mamă într-o şedinţă de guvern. În colţul opus, înţepenit pe picioarele din spate, s-a plasat chipeşul Manechin, un soi de carcasă de Ferrari pe motor de Trabant, eternă formă fără fond a democraţiei româneşti de tip nou. Deşi este evident că nu dă doi bani pe nominalizarea propriului partid pentru portofoliul Justiţiei, poleitul personaj a priceput că, dacă va ceda în acest război, a sa carieră de dregător se va transforma într-o lungă şi umilitoare sclavie politică la stăpânul de la palatul mai mare. Aşa că merge la totul sau nimic.


După aproape o lună de şah etern, cu respectarea sacrosanctă a ritualului Ssărbătorilor de iarnă, lupta fără de sfârşit a capsomanilor care în 2004 au cucerit împreună reduta pesedistă şi au câştigat puterea politică a degenerat într-un meci de ping-pong ridicol, cu scrisori şi acuzaţii reciproce. Câştigătorul ţăcănelii e încă greu de intuit, dar pierde sigur o Românie istovită de privit lung la tăvăleala reciprocă din ringul uns din belşug cu emulsia de cacao şi scuipat. La un an de la aderarea cu acte-n regulă a ţării pe care teoretic o conduc la Uniunea Europeană, doi aşa-zişi lideri politici, în loc să fie munciţi de gândul că ar putea rămâne-n istoria ţării lor ca nişte vizionari, se luptă-n văzul plătitorilor de impozite, strânşi ciopor într-o arenă numită România, ca gladiatorii. Miza, infimă pentru viitorul unei naţiuni, îi priveşte exclusiv pe ei. Din păcate, pe de o parte, setea de putere absolută, respectiv, pe de altă parte, orgoliul nemăsurat le-au luat minţile cu totul. Primul şi-a scos la vedere, din rastelul amintirilor mistuitoare de port, după ce l-a lustruit în prealabil cu slugărnicia greţoasă a autoproclamatei intelectualităţi, arsenalul de tip securistic. Aşa că s-a apucat să râme, cu o voluptate demnă de ceauşismul cel mai feroce al unui urs gunoier, prin trecutul îngropat al falsului trofeu. Al doilea, cu nimic mai ales la capitolul caracter, dar pretins mai elevat şi ceva mai spălat, şi-a băgat cornul în pământul mănos al unui buget pârjolit, şi-a pus mobilul pe silent, l-a luat pe marele "Nu" în braţe şi a pus un bot prelung de copil răzgâiat şi tăiat de la porţia zilnică de îngheţată. Pentru nici unul, obiectul acestui scandal, politicianul desemnat pentru ocuparea postului de ministru al Justiţiei, în fond un om cu trăirile şi sentimentele sale, nu valorează nici măcar cât o ceapă degerată, ci constituie doar un pretext. Ei vor, pur şi simplu, să-şi demonstreze reciproc că au în boxeri câte o ladă de portocale...