Posta si telecomunicatiile in istoria Romaniei

"Adevarata dezbatere nationala nu poate pleca decat de la o scrisoare sau de la un telefon. Pentru romani, epistolarul sau oralul electronizat au nimbul magic si misterios al povestilor cu fantome sau cu farfurii zburatoare. Doi oameni vorbesc intre ei si douazeci de milioane de concetateni se straduiesc sa afle despre ce a fost vorba. E aici putina frustrare: de ce sa nu stim si noi?"

Acum stiu ca nu a fost intamplator: cel putin din punct de vedere simbolic, limba romana incepe cu o scrisoare. E vorba despre epistola numitului Neacsu, boier din Campulung, adresata primarului Brasovului, Hans Benkner, la 1521. Cum era de asteptat, textul are un caracter senzationalist, e o avertizare a teritoriilor de peste munti in legatura cu posibile miscari ostile ale armatelor turcesti. Da, primul text stiut in limba romana nu apartine lumii obisnuite, laice sau bisericesti, ci mai degraba spatiului pe care, mult mai tarziu, il vor ocupa serviciile secrete. Spre comparatie, primul text al limbii franceze e infinit mai benign si se cheama "Juramintele de la Strasbourg".

Avem o istorie marcata de scrisori, timbrate sau nu, in toata regula. Cand Eminescu vrea sa vorbeasca despre moravurile contemporanilor sai nu scrie elegii, nu scrie parabole, nu scrie ode. Scrie cinci scrisori. Cand Caragiale vrea sa dea in vileag relele deprinderi ale unei clase politice abia nascute scrie "O scrisoare pierduta", dar si "Telegrame". Cand Cosbuc vrea sa vorbeasca despre Razboiul de Independenta foloseste acelasi stil nu numai in "Scrisoarea de la Muselim Selo", ci si in "Penes Curcanul". Traditia continua peste dictaturi si razboaie. In vreme ce Polonia se opunea comunismului printr-un sindicat, iar Cehoslovacia prin Carta ’77, Romania scotea la iveala "Scrisoarea celor sase". In plina democratie, valuri de "scrisori deschise" inunda paginile ziarelor. In plus, avantul tehnologic isi spune cuvantul. Apare in scena ruda moderna a scrisorii, telefonul. Revolutia devine un film cu generali care stau la telefon. Emil Constantinescu isi ataca adversarii invocand fantomaticul "fir rosu" cu Moscova, in vreme ce vrea sa castige puncte povestind despre telefoanele directe pe care le-a pus la cale cu mai-marii Occidentului. Traian Basescu se supara pe Televiziunea Publica si ii taie telefoanele directe cu puterea. Dupa care se impaca si pune telefoanele la loc. In afara parlamentarilor dormind, cea mai emblematica imagine a politicianului roman de azi e cea cu telefonul la ureche, mana cealalta acoperind, de regula, urechea opusa, spre liniste si deplina scufundare in conversatie. Daca ar fi trait azi, Caragiale ar fi scris, probabil, "Un SMS pierdut".

Intr-un astfel de peisaj si la capatul unei asemenea traditii, ce poate fi mai de asteptat decat telefonul dat de Calin Popescu Tariceanu lui Ilie Botos? Cu ce si-ar fi putut marca epoca premierul liberal? Cu programe, proiecte, legi revolutionare, reforme profunde? Cine sa le bage in seama? Adevarata dezbatere nationala nu poate pleca decat de la o scrisoare sau de la un telefon. Pentru romani, epistolarul sau oralul electronizat au nimbul magic si misterios al povestilor cu fantome sau cu farfurii zburatoare. Doi oameni vorbesc intre ei si douazeci de milioane de concetateni se straduiesc sa afle despre ce a fost vorba. E aici putina frustrare: de ce sa nu stim si noi? Dar si ceva condamnare resemnata: cu siguranta au pus la cale o blestematie! In doi, izolati de restul lumii, romanii se stiu capabili de orice. De la dragoste nebuneasca la mari fraude si ilegalitati.

Telefonul premierului e inca o pagina din istoria unei guvernari care se ocupa si ne ocupa cu nimic. In timp ce analizam atent cum Tariceanu l-a sunat pe Botos, care l-a sunat pe Basescu, care l-a sunat pe Tariceanu, in timp ce Elena Udrea cauta deja Constitutia ca pe o pusca incarcata, invatamantul moare o data cu principiile morale ale unei justitii conduse de Monica Macovei, fiica unei familii fericite, culmea, pentru ca nu se va muta in casa noua.

Vreau sa recunosc public: sunt dezamagit! In campania electorala, Basescu si ceata portocalie au promis ca se vor lupta cu mine si cu partidul meu. Acum se incaiera intre ei ca si cum opozitia n-ar exista. Chiar si cand cer eliminarea diversilor demnitari numiti in trecuta guvernare, ei tot unii pe altii se ataca. Chiar atunci cand vor sa incalce legea, schimband din mers presedintii Camerelor, tot intre ei ajung sa se certe. Nu e democratic. E desconsiderare! O sa-i scriu, poate, o scrisoare presedintelui...